31 May 2007

La muzeul Hamburger Bahnhof

Era o expozitie pe tema "Durerea". Expozitia propriu zisa e cam fara cap si coada. Incerca sa fie o combinatie intre arta si stiinta asa ca avea, exponate destul de lugubre in formol, analize stiintifice ale mortii lui Iisus, o expozitie de unelte medicale din secolul 19 si 20, si pe de alta parte sculpturi, filme si "instalatii". Printre chestiile misto a fost de pilda o sculptura numita "Melancolie" cu o tipa care parea aproape reala si care statea intr-un scaun in coltul unei camarute si se auzea cum canta "ne me quitte pas". O alta chestie misto era un film proiectat pe un televizor mai mult inalt decat lat cu unii care veneau cu incetinitorul sa se uite la un mort care tocmai urma sa fie inmormantat. Filmarea se facea exact dinspre mort asa ca nu-i vedeai decat pe ailalti, si expresiile lor. Cea mai misto chestie mi s-a parut o "instalatie" care era o camera in care era o alta camera - un vestiar. Se auzea un zgomot super puternic si inainte sa intri era o instricptie cum ca intri pe propria raspundere, sa nu atingi nimic ca e high voltage, si ca daca ai atacuri de epilepsie nu e recomandabil. Cand intrai in vestiar la inceput nu-ti dadeai seama exact ce se intampla doar ca vedeai usile de la dulapuri cu se misca. Cand treceai prin fata lor era un vant super puternic care iesea din ele. :) Pe langa expozitia asta mai era si o expozitie permanenta a unui sculptor super tare, Anselm Kiefer. Am filmat doua sculpturi. Ambele sculturi sunt din plumb. Prima e un avion care cara niste carti in care sunt niste maci uscati: Mie imi sugereaza ca macii (din care se face opiul) simbolizeaza iluziile din trecut si avionul e mersul nostru ultra-tehnologic spre viitor si faptul ca ducem cu noi iluziile (sau cel putin ramasitele lor). A doua cred ca e cea mai tare (din pacate n-a iesit prea bine pentru ca mi se misca prea tare aparatul foto). E o biblioteca in care sunt niste carti imense facute din plumb si cand intri, in mijloc e o cutie de sticla in care sunt filme cu niste persoane. O profa de arta de-a Ancai zicea ca acele "carti" erau de fapt dosare despre oameni. De altfel in "biblioteca" mai exista si un model, facut tot din plumb, al unei camere de filmat care te "observa". Mai erau doua sculpturi misto tot ale lui. Una dintre ele, care de fapt fusese conceputa sa fie expusa nu intr-un muzeu, ci in aer liber intr-o poiana sau ceva de genul asta, era facuta din niste bucati de piatra (sau marmura) care aratau cam ca lemnul. Bucatile erau puse pe jos intr-un singur strat cam la intamplare, insa toate la un loc formau un cerc imens. Cealalta, tot foarte mare, expusa pe un perete, era facuta dintr-o tabla de plumb cu marginile din stanga si dreapta indoite in interior ca si cum ar fi dorit sa acopere ce era acolo: niste rochite si haine ponosite puse pe niste umerase agatate de tabla; mai erau cateva rochite care nu se lasasera acoperite de marginile de tabla si erau agatate peste. Tabloul simbolizeaza felul in care Germania incearca sa faca fata trecutului ei nazist. Apropos de asta, seara, de fapt aproape noaptea, am fost la un memorial al Holocaustului incredibil. La inceput ai impresia ca nu sunt decat niste blocuri paralalipipedice de piatra, ca niste sute sau mii de morminte nemarcate puse pe un teren. Insa cand mergi printre ele, iti dai seama treptat ca terenul nu e drept, ci inaintezi intr-o groapa si blocurile de piatra devin tot mai inalte pana te depasesc in inaltime cam de doua trei ori. Totul devine treptat ca un labirint si ai o senzatie coplesitoare. Cand esti chiar in groapa de fapt e super creepy, mai ales pe intuneric! Foarte tare, mai ales ca e atat de simplu ca idee.

29 May 2007

Experimente legate de constiinta

Daniel Dennett despre cat de greu e sa schimbi parerea oamenilor despre constiinta:

26 May 2007

Ce este o "nevoie"?

Din cand in cand apare cate un critic al capitalismului care spune ca oamenii de azi nu mai preocupa sa-si satisfaca nevoile, ci dorintele. In plus, se spune ca dorintele noastre nu ar fi "autentice", ci sunt mai mult induse de catre campaniile de marketing. (Marketingul modern nu mai incearca doar sa descopere ce vor oamenii, ci si sa "creeze nevoi".)
A friend of mine was in a city in one of the European countries (could be any one of them) and he was in his car at a traffic light with his window open. There was a traffic jam so he was there for a while. At some stage an old lady (in her late seventies) come up to him and said, "Tell me my boy, is there poverty in this world?" He replied saying, that yes there is, there are many people that are poor. Then she pointed at the huge number of people with shopping bags and the traffic jam with the numerous automobiles stuck their and asked, "Then what is all this?" My friend had no answer to this and said "I don't know." She then continued on her way. This is a true story.

Exista doua variante de replici: Varainta standard este ca nevoile nu sunt decat niste cazuri particulare de dorinte. Exista o ierarhie a preferintelor si ni le satifacem mai intai pe primele (nevoile), iar apoi, pe masura ce avem tot mai multi bani, devine posibil sa le satisfacem si pe cele mai putin importante.

It may well be true that we often spend money on things that aren't "needs" but are just "wants". However, this appears to me to be simply a matter of declining marginal utility of wealth as our wealth increases... hardly a groundbreaking conclusion.

As we have gotten richer, the relative cost of the things we need to stay alive, such as food, shelter, and warm clothing, has fallen dramatically as a percentage of our income. Naturally, we spend more money on things that do more than simply keep us breathing.

Thus this lament that we waste our time and money is not new; the phenomenon of falling relative prices has been accelerating since sometime in the late neolithic, and people have been complaining about the loss of our primordial consumer innocence for nearly as long. By the time of the industrial revolution, we got an entire literary movement, the Romantics, devoted to it. Not long after that, the idea wormed its way into its proper home, economics, and the genre has flourished ever since.

Unul dintre participantii la Free Exchange a venit insa acum si cu o alta varianta:

Linguistically, "need" and "want" serve different functions.

"Want" is a simple statement of preference. "I want an apple" means that I would prefer to have an apple than not to have an apple.

"Need" is always (correct me if I'm wrong here) followed explicitly or implicitly by a qualifying phrase. "I need the remote control to turn on the fan while I am bedridden." If you didn't "want" to turn on the fan while you were bedridden you wouldn't "need" the remote control.

It is not the needs that are changing over time but the qualifying circumstances that we come to want. Often we only come to want circumstances when we know that they're available to have.

Cu alte cuvinte dorintele se refera la scopuri, in timp ce nevoile la mijloace: Am dorinta de a obtine ceva, si am nevoide de cutare lucru pentru a putea sa-mi ating scopul ales.

Din perspectiva asta, odata ce putem sa ne satisfacem tot mai multe dorinte automat creste si numarul de nevoi pe care le avem. Nici nevoile nu sunt ceva fix, predefinit, sau dat de biologie (ar fi numai daca dorintele noastre ar fi fixe).

24 May 2007

Milton Friedman despre droguri

Adunate la un loc in jumatate de ora cam toate argumentele in favoarea legalizarii drogurilor:

22 May 2007

Paradoxul alegerii

Sociologul Barry Schwartz a aplicat ideea ca "ce-i prea mult strica" la numarul de optiuni pe care le avem. Atunci cand avem tot multe optiuni, costul oricarei alegeri - costul in sensul economic al termenului (adica optiunile alternative la care renuntam atunci cand facem alegerea) - devine din ce mare. Consecinta, spune Schwartz, e ca ne bucuram tot mai putin de alegerile facute. De asemenea, el spune ca existenta unui numar mare de alegeri ne face sa avem asteptari exagerat de mari - ni se pare ca putem obtine de fiecare data "perfectiunea", iar rezultatul practic e ca suntem mai de graba paralizati si nu mai alegem nimic. In plus devine tot mai greu sa ai o surpriza placuta. Si daca asta nu era suficient, acum intr-o lume cu atat de multe optiuni daca ceva nu iese cum trebuie exista un singur vinovat: tu insuti. O prelegere interesanta si dubioasa in acelasi timp. Ce-i clar e ca-i amuzanta, iar strategia lui Schwartz e sa-si subliniaze ideile prin caricaturi.
Daca asta a parut cat de cat convingator, in urmatoarea prelegere Malcolm Gladwell descrie cum anume am ajuns sa aveam toata aceasta diversitate. Totul a pornit de la un sos de spaghete si de la studiile de marketing ale lui Howard Moskowitz. Inainte de Moskowitz firmele incercau sa gaseasca "cel mai bun produs", produsul care este cel mai apreciat de public. Pentru asta, dadeau unui public test sa incerce diferite variante ale produsului si varianta cea mai apreciata era apoi comercializata. Insa Moskowitz a constatat ca raspunsurile publicului nu se incadrau pe o curba a lui Gauss motiv pentru care insasi ideea de "cel mai bun produs" e gresita. Analizand datele si-a dat seama ca exista de fapt mai multe curbe a lui Gauss suprapuse - cu alte cuvinte exista diferite categorii de oameni care doresc diferite lucruri. Mai mult, oamenii nu stiu nici ei insisi ce le place cel mai mult, pentru ca atunci cand sunt intrebati se gandesc la produsele care exista deja - nu se apuca sa-si imagineze vreun produs nou. Prima aplicatie a teoriei lui Moskovitz a fost la un sos de spaghete - el a constatat ca o treime din oameni apreciaza un tip de sos care nu exista deloc pe piata. Concluziile lui Gladwell par la prima vedere exact opuse lui Schwartz. Diversitatea exista tocmai pentru ca diversi oameni sunt facuti fericiti de diverse lucruri. Insa, dupa cum a constatat si Moskovitz, oamenii nu stiu ce anume le-ar placea cel mai mult, cel putin pana nu incearca efectiv, asa ca in fata unui duium de optiuni nu stim care alegere ne va satisface cel mai mult. Asadar, raspunsul la problema lui Schwartz, "cine e de vina, tu sau lumea, cand lucrurile nu ies cum trebuie?" este "nimeni"! Gandirea anticipativa nu prea functioneaza, de multe ori trebuie sa incerci efectiv ca sa vezi ce-ti place si ce nu.
"People are experience rich and theory poor. People who are busy doing things — as opposed to people who are busy sitting around, like me, reading and having coffee in coffee shops — don't have opportunities to kind of collect and organize their experiences and make sense of them."

Muzica si originea vorbirii

In prezent nu se stie sigur daca vorbirea, cu structura ei gramaticala complexa, a evoluat din limbajul gesturilor sau din vocalizarile maimutelor. Pe de o parte vorbirea foloseste sunete asa ca pare mai inrudita cu vocalizarile; pe de alta parte insa vocalizarile maimutelor nu au nici o structura, iar vorbirea noastra este insotita de gesturi (pe care le facem in mod inconstient). Oamenii gesticuleaza chiar si cand vorbesc la telefon! Exista apoi un caz extrem de interesant cand o comunitate de copiii surdo-muti din Nicaragua si-au dezvoltat in mod spontan (in decurs de numai doua decenii!) un limbaj al gesturilor propriu cu o complexitate similara cu cea a limbilor normale. Acum un primatolog japonez, Nobuo Masataka, argumenteaza in favoarea unei idei interesante: muzica reprezinta un pas intermediar intre vocalizarile maimutelor si vorbire. In toate societatile umane se canta asa ca apare intrebarea fireasca, de ce? Psihologi precum Steven Pinker au argumentat ca muzica e un simplu efect secundar al felului in care ne merge mintea si ca in ciuda universalitatii ei nu confera nici un avantaj evolutiv:

In all cultures, certain rhythmic sounds give listners intense pleasure and heartfelt emotions. What benefit could there be to diverting time and energy to the making of plinking noises, or to feeling sad when no one has died? Many suggestions have been made - music bonds the social group, coordinates action, enhances ritual, releases tension - but they just pass the enigma along rather than explaining it. Why do rhythmic sounds bound up the group, dissipate tension and so on? As far as biological cause and effect are concerned, music is useless. It shows no sign of design for attaining a goal such as long life, grandchildren, or accurate perception and prediction of the world. Compared with language, vision, social reasoning and physical know-how, music could vanish from our species and the rest of our lifestyle would be virtually unchanged. Music appears to be a pure pleasure technology, a cocktail of recreational drugs that we ingest through the ear to stimulate a mass of pleasure circuits at once. (How the Mind Works, pagina 528)

Ce-ar fi insa daca muzica nu ar fi totusi chiar atat de inutila in evolutia noastra, ci ar fi tocmai unul dintre factorii care au intervenit in procesul de aparitie a limbajului? O conditie necesara pentru dezvoltarea vorbirii ca forma de comunicare este existenta unui spirit de comuniune in cadrul grupului - cu alte cuvinte, animalele trebuie sa se perceapa unele pe altele pozitiv si nu numai drept competitori pentru o cantitate limitate de mancare si parteneri sexuali. Muzica creaza intr-adevar o astfel de atmosfera comunitara. (De ce anume? Greu de zis!) Nu este intamplator de pilda ca ea este asociata in toate comunitatile de oameni cu ritualirile religioase. De asemenea, si intr-un context complet non-religios precum un concert sau o discoteca, ea ii face pe oameni sa se comporte ca o masa relativ omogena si diminueaza diferentele dintre ei. Matasaka si colegii sai au observat ca si macacii creeaza un fel de muzica incipienta. Studiind aceste maimute pare ca originea muzicii se regaseste in relatia dintre mama si pui. Puii ganguresc iar mama le raspunde si intre ei se creeaza un fel de "discutie" ritmica - "discutie" in ghilimele pentru ca nu se comunica nimic despre ceva anume. Acest comportament este identic cu cel al bebelusilor de trei-patru luni. Asemanarea dintre bebelusii si puii de maimuta merge de fapt mai departe decat s-ar astepta cei mai multi: anul trecut a fost descoperit ca bebelusii mai mici de trei lui nu fac diferenta intre mama lor si sunetele unei maimute rhesus! In plus, Matasaka a descoperit ca aceasta muzica incipienta a macacilor nu pare a fi determinata genetic:

When the frequencies of the fundamental frequency element (Fo) in the vocalizations were recorded from more than 50 individuals varying in age from 6 months to 18 years, small but significant differences were consistently noted between the groups of animals older than 1 year. Such differences were not found in younger individuals, suggesting that they arise from learning.

si ca nici nu ramane limitata la relatia dintre indivizi inruditi genetic (precum mama si puiul):

Sugiura [un coleg al lui Matasaka] reported in free-ranging Japanese macaques that a coo sound with a rising pitch contour is likely to be responded to by another coo with a rising contour, and vice versa. This sort of vocal interaction was shown to occur between individuals affiliated although unrelated to one another, hence functioning to maintain and even strengthen the relationship between them.

Cu alte cuvinte, aceste sunete par a avea o functie similara cu cea pe care o are muzica la oameni - aceea de a intari relatiile comunitare. Exista insa o diferenta importanta: atunci cand cineva canta oamenii au tendinta de a incepe sa cante tot mai multi in cor, in timp ce la maimute aceste cantece raman intotdeauna numai duete. Dupa cum era de asteptat, astfel de duete au fost observate nu numai la maimute "inferioare" precum macacii, ci si la primate (grupul de maimute din care facem parte noi). Iata de exemplu doi giboni "cantand" impreuna la o gradina zoologica din Marea Britanica (ei "canta" pentru ca sunetele lor nu au drept obiect nici un fel de comunicare despre mancare sau sex sau altceva): In fine un alt fapt care pare sa sustina teoria lui Matasaka este poate si cel mai curios: atunci cand adultii se adreseaza bebelusilor, vorbesc mai pitigaiat si mai ritmat. Oamenii de peste tot din lume fac asta fara sa-si dea seama! Acest lucru i-a contrariat pe psihologi si pe lingvisti de ceva vreme pentru ca inaltimea sunetelor nu pare a avea nici o relevanta pentru invatarea limbajului - limba e aceeasi chiar daca pronuntam cuvintele mai gros sau mai subtire. Sugestia lui Matasaka este ca sunetele ascutite atrag atentia mai usor, iar ritmicitatea genereaza un raspuns emotional mai mare. Cu alte cuvinte, stilul acesta de a ne adresa bebelusilor are mai mult de-a face cu muzica si mai putin cu invatarea propriu zisa a gramaticii sau vocabularului. Aceasta teorie poate fi combinata cu ideea ca originea limbajului este in gestica. Este posibil ca structura elementara a limbajului (care este comuna tuturor limbilor) sa se fi dezvoltat in fazele sale incipiente sub forma unor combinatii de gesturi, iar la un moment dat aceasta structura sa fi fost implementata pe "muzica" ce contribuia deja la crearea unnui anumit sentiment de comuniune in cadrul grupului. Odata ce limba a inceput sa fie vorbita in plus fata de a fi gesticulata, ea a evoluat relativ repede spre o complexitate si o precizie mult mai mare (care nu era posibila sau era mai greu de obtinut inainte).

20 May 2007

Jean Dubuffet

Picturi: Scénique triplex, 1982 Lever de lune aux fantômes, 1951 Scultupri:

Le Cosmorama IV, 1970 Jardin d'hiver

Epoxy resin with polyurethane paints,5 x 10 x 6 m,realized in 1969-1970 after a 1968 model. The first important enlargement made by Jean Dubuffet (for his own use) was conserved by the artist under an inflatable structure close to his studios in Périgny-sur-Yerres before being acquired by the state in 1973 with the view to install it definitively in the future George Pompidou Centre. Groupe de quatre arbres Epoxy resin with polyurethane paints, H.12 mètres realized in 1972 after a 1970 model.Chase Manhattan Plaza, New York (USA). This monumental group was an order from the banker David Rockefeller who wanted to erect one of the artist's sculptures in front of the Chase Manhattan Bank's new offices, New York (architect: Gordon Bunshaft). It was the first order for a monumental sculpture made by Jean Dubuffet which he carried out in his Périgny-sur-Yerres studios recently put into usage. Antichambre de la villa Falbala

(porte ouverte sur le cabinet logologique)

époxy peint au polyuréthane - 572x152x610cm, 1974

Cabinet logologique, 1967-1969

Closerie Falbala

Epoxy resin and concrete with polyurethane paints, Surface area 1610 m2, highest point 8 m, built between 1971 and 1973 (and altered in 1976), Jean Dubuffet Foundation, Périgny-sur-Yerres, Val-de-Marne (France).

In the centre of the Closerie Falbala, a simulacrum of a walled garden, stands the Villa Falbala built by Jean Dubuffet to protect the Cabinet Logologique (1967-1969).

Le Boqueteau

epoxy resin with polyurethane paints, H. 9 m

Made in 1988 after a 1969 model.

19 May 2007

Cea mai tare iluzie optica

Cele doua imagini ale turnului din Pisa de mai sus sunt identice! Iluzia a fost creata de Frederick Kingdom, Ali Yoonessi si Elena Gheorghiu de la Universitatea McGill din Canada si a luat premiul intai la concursul de iluzii optice de anul acesta tinut de Neural Correlate Society. Explicatia:
The two images of the Leaning Tower of Pisa are identical, yet one has the impression that the tower on the right leans more, as if photographed from different angle. The reason for this is because the visual system treats the two images as if part of a single scene. Normally, if two adjacent towers rise at the same angle, their image outlines converge as they recedefrom view due to perspective, and this is taken into account by the visual system. So when confronted with two towers whose corresponding outlines are parallel, the visual system assumes they must be diverging as they rise from view, and this is what we see. The illusion is not restricted to towers photographed from below, but works well with other scenes, such as railway tracks receding into the distance. What this illusion reveals is less to do with perspective, but how the visual system tends to treat two side-by-side images as if part of the same scene. However hard we try to think of the two photographs of the Leaning Tower as separate, albeit identical images of the same object, our visual system regards them as the ‘Twin Towers of Pisa’, whose perspective can only be interpreted in terms of one tower leaning more than the other.

Michael Tomasello despre originea comunicarii

Michael Tomasello e unul dintre cei mai meseriasi oameni de stiinta contemporani. El si echipa lui de la Institutul Max Planck de Antropologie Evolutionista din Leipzig fac experimente (in special) cu cimpanzei, copii mici, si caini incercand sa descopere in ce anume exact consta diferenta dintre oameni si restul animalelor. Ideea lor este ca probabil exista o singura diferenta intre noi si animale care a generat apoi un efect de avalansa. Principalul lucru care ne diferentiaza de celelalte animale este ca noi avem o cultura care evolueaza - multe dintre lucrurile care sunt descoperite sau inventate nu se pierd, iar generatiile ulterioare nu pleaca de la zero, ci construiesc pe bazele lucrurilor deja cunoscute. Asta e ceea ce a facut posibila raspandirea atat de spectaculoasa a omului, dominarea intregii planete si transformarea mediului in care traim intr-unul aproape in intregime artificial. Dintr-un motiv sau altul, alte animale, nici macar cimpanzeii, nu sunt capabili de o evolutie culturala similara, motiv pentru care societatile de animale (de exemplu felul in care sunt organizate haitele de lupi sau grupurile de cimpanzei) raman aproape neschimbate milioane de ani. In 1999 Tomasello a scris o carte, The Cultural Origin of Human Cognition, in care sustinea ca diferenta principala dintre om si cimpanzei e ca omul reuseste sa-i inteleaga pe ceilalti oameni drept niste fiinte ca urmaresc scopuri si selecteaza mijloacele care li se par cele mai eficiente pentru a-si atinge scopurile alese. Cele mai multe animale sunt intr-adevar incapabile sa inteleaga faptul ca alte animale au scopuri - si nici nu sunt in stare sa se inteleaga pe ele insele ca urmand scopuri. Acesta este motivul pentru care de pilda atunci cand ii arati unui caine ceva cu degetul el nu se uita la ce ii arati, ci la degetul tau - cainele nu intelege ca iti folosesti degetul ca un mijloc pentru a-i indica ceva. Cele mai multe animale inteleg lumea si tot ce e in ea in termeni pur cauzali - adica o inteleg presupunand ca ceea ce s-a intamplat in trecut se va repeta in viitor. De aceea animalele nu sunt prea creative, dupa standardele noastre. A crea ceva nou inseamna fie a folosi resursele prezente pentru a obtine altceva decat pana acum (a dori sa ajungi in alt loc decat au ajuns ceilalti), fie a crea noi mijloace (eventual mai eficiente) pentru a obtine ceva. Aceasta abilitate de a intelege diferenta dintre scopuri si mijloace este esentiala insa nu numai pentru creativitate, ci si pentru capacitatea de a invata. Atunci cand inveti ceva de la altcineva inveti cum se face ceva - pentru asta trebuie sa intelegi diferenta dintre ce urmareste ala sa faca si mijloacele pe care le adopta. Experimente cu cimpanzei si copii mici arata ca cimpanzeii invata ce anume sa faca si in mare masura descopera singuri metodele, in timp ce copiii invata metoda care le este aratata pentru a face ceva. Copiii tind sa se tina cu strictete de metoda care le este arata chiar si atunci cand acelasi rezultat poate fi obtinut mult mai simplu altfel (din acest punct de vedere cimpanzeii par mai inteligenti!). Anul trecut insa, insusi grupul lui Tomasello a reusit sa arate ca cimpanzeii sunt si ei capabili sa inteleaga actiunile altor animale in termeni de scopuri si mijloace. Ei au descoperit asta cand unul dintre cercetatorii de la Institutul Max Planck intindea rufele la uscat si i-a scapat un carlig de prins rufele. Spre uimirea lor, un cimpanzeu care a vazut asta s-a dus din proprie initiativa sa-i dea carligul. Cand insa au aruncat carligul pe jos, cimpanzeul a sesizat diferenta dintre un gest intentionat si unul involuntar, si nu s-a mai oferit sa ajute. Alte experimente au aratat apoi ca abilitatea de a intelege scopuri nu este de fapt ceva atat de dificil pentru cimpanzei si ca fac asta in mod curent. Intrebarea a fost atunci din ce cauza nu au si cimpanzeii o evolutie culturala similara cu a noastra? Este clar ca diferenta dintre noi si verii nostri cei mai apropiati este mai subtila. Anul trecut Tomasello a primit premiul Jean Nicod si a tinut o serie de patru lectii (pe care le puteti vedea aici) despre acest subiect. Se pare ca ceea ce ne face umani nu este atat abilitatea de a intelege ca altii au scopuri, cat abilitatea de a ne angaja in activitati de colaborare in vederea atingerii unui scop comun (ceea ce este numit "shared intentionality"). Acest gen de activitate este mai complicat pentru ca presupune patru termeni. Spre deosebire de "X foloseste M pentru a atinge scopul S", colaborarea este de forma "X si Y folosesc M pentru ca impreuna sa obtina S". Facand tot felul de experimente, cercetatorii au fost mirati sa constate ca cimpanzeii nu reusesc sa inteleaga ideea ca altcineva este altruist fata de ei - cu toate ca, asa cum s-a intamplat in cazul cu carligul, ei insisi sunt uneori altruisti! Astfel, ei reusesc sa inteleaga ce vrea altcineva numai in situatii conflictuale! De pilda cercetatorii au facut urmatorul experiment: Intr-o galeata erau niste banane. Daca experimentatorul se indrepta spre galeata, cimpanzeul ghicea ca s-ar putea sa fie ceva in galeata; insa daca experimentatorul numai arata spre galeata (spre deosebire de caini, cimpanzeii inteleg cand le arati ceva cu degetul), cimpanzeul nu intelegea - vedea doar galeata si nu se gandea ca poate vrei sa-i zici ceva util. Altfel spus, cimpanzeii inteleg gestul de a arata cu degetul numai la modul indicativ (ca indiciu ca vrei ceva de la ei), nu si declarativ (informativ: ca indiciu ca vrei sa-i arati ceva util pentru ei). Asta pare a fi explicatia pentru care cimpanzeii nu reusesc sa se angajeze in activitati de colaborare in vederea unui scop comun. Iata descrierea prelegerilor, Origins of Human Communication:

Lecture 1: The Intentional Communication of Great Apes

Apes communicate with conspecifics most flexibly in the gestural domain, including adapting to the attentional state of the recipient. They use both intention movements (abbreviations of social actions that become communicative within a specific interactive context) and attention getters (actions that gain the attention of others to the self in a wide variety of contexts). All of these are basically dyadic - aimed at regulating the social interaction directly - not triadic in the sense of referring to external entities. They are also all basically "competitive" - aimed at getting the signaler what she wants - not co-operative in the sense of sharing psychological states. Interestingly, when interacting with humans many apes do learn to "point" to things they want triadically. But these "points" are action imperatives only; they are not co-operative in the human sense (and may not even be truly referential), as evidenced by the fact that these pointing apes still do not understand when humans point for them informatively. [handout] Lecture 2: The Co-operative Communication of Human Beings In contrast to our nearest primate relatives, human beings communicate with one another co-operatively. This co-operative structure pervades all aspects of the communicative exchange. Thus, human communication depends fundamentally on: (1) a joint attentional (or intersubjective) frame that provides the common ground necessary for reference; (2) the mutual manifestness of the communicative act itself, which generates both relevance inferences and interpersonal obligations; (3) the co-operative motives to help and to share experience with others (even if embedded within a selfish, deceptive motive); and (4) the ability to collaborate with others in joint activities, specifically to ensure that the receiver comprehends the sender's message as intended. The communicative activities of other animal species have little resembling this same co-operative structure. Human co-operative communication emanates evolutionarily from an adaptation for shared intentionality in general, as manifest in many other human cultural activities. Linguistic communication has this same co-operative structure, but adds, in addition, the perspective-taking inherent in contrastive linguistic symbols. [handout] Lecture 3: The Ontogenetic Emergence of Shared Intentionality The human adaptation for shared intentionality emerges ontogenetically at around the first birthday as two developmental pathways come together: (1) the general primate social-cognitive ability to understanding the goals and perceptions of others (and perhaps the intentions and attention of others); and (2) the uniquely human skills and motivations for sharing psychological states with others. As these two strands come together, human infants become able to create shared goals and intentions with others in joint action, and also to engage in various kinds of joint attentional activities, which create the ability to understand multiple perspectives on a common entity. The difference between humans and apes can be most clearly seen when their behavior is compared in situations involving helping (which do not involve full-blown shared intentionality, and in which they differ only a little) and situations involving true co-operation and shared intentions (in which they differ more profoundly). This same basic difference emerges when humans and apes are compared in the comprehension of communicative intentions (e.g., as expressed in both deictic and iconic gestures): human infants understand co-operative communicative intentions prelinguistically, whereas apes do not understand these at all - but rather understand the (social) intentions of others most readily in competition. [handout] Lecture 4: The Ontogenetic emergence of Co-operative Communication

Infants begin expressing their communicative intentions also at around the first birthday. In addition to co-operative requests (expressions of desire that helpful others are supposed to respond to helpfully), infants also communicate prelinguistically for two other basic motives: (1) to help others by providing them with needed information (informing); and (2) to simply share interest and attention with others to outside events and activities declaratively. They also, on occasion, gesture for others iconically [deictic gestures being triadic analogues of ape attention-getters and iconic gestures being triadic analogues of ape intention movements]. A series of experiments suggests that these early communicative acts involve full-blown shared intentionality, including participation in joint attentional (intersubjective) frames with distinct perspectives, participation in joint activities with shared goals and intentions, and the comprehension of co-operative communicative intentions. Less certain is how infants acquire these skills (imitation?ritualization?), and whether infants' comprehension of communicative intentions is fully Gricean (she intends that I know that she intends that we share attention to X). Studies of how infants acquire their earliest skills of linguistic communication in discourse help to resolve some of these outstanding issues. [handout]