19 December 2008

Richard Dawkins despre de ce suntem buni fata de straini

Un interviu mai interesant decat de obicei:

E interesant ca reporterul pune la un moment dat o intrebare care arata ca nu intelege ca lumea teoria darwinista insa Dawkins prefera sa treaca asta cu vederea cand ii da raspunsul - pare sa se fi invatat bine cum sa dea raspunsuri pentru tv :)

Reporterul spune ca teoria darwinista descrie comportamentul nostru ca determinat de selectia naturala. In realitate, ceea ce spune teoria e ca comportamentul nostru e determinat de mecanismele noastre cognitive (care nu sunt tocmai deterministe, ci contin algoritmul prin care ierarhizam valoric diverse scopuri si alegem apoi mijloacele cele mai eficiente pentru a le atinge), care aceste mecanisme cognitve au evoluat prin selectie naturala (la fel ca orice alta parte a corpului nostru). Legatura dintre selectia naturala si comportamentul nostru propriu-zis este indirecta. Mai departe, cand Dawkins ii raspunde, el are in vedere in mod implicit asta, pentru ca ii explica faptul ca algoritmul prin care noi gandim ("euristicile noastre morale" cum le numeste Gigerenzer) in trecut ne promova cu succes interesul reproductiv (era bine sa fi altruist pentru ca mai toti aia din jurul tau erau rude sau cunostiinte apropiate) insa in prezent situatia e de asa natura incat functionarea acelorasi mecanisme cognitive conduce la acte autentice de altruism (i.e. in care nu mai ai realmente nimic de castigat, ci doar de pierdut - si care totusi, tocmai datorita originii lor darwiniste, ni se par cele mai marete acte pe care le facem).

Mi se pare ca interviul asta scoate in evidenta foarte bine repulsia moralista pe care o simt foarte multi oameni fata de explicatiile darwiniste. La urma urmei, dupa cum zice si reporterul asta, daca teoria darwinista e adevarata inseamna ca unele dintre actele pe care le consideram cele mai inaltatoare si mai bune sunt "de fapt" erori. Cealalta fata a monedei e descrisa de Tooby si Cosmides: originea darwinista a intuitiilor şi euristicilor noastre morale le face suspecte cel putin intr-o anumita masura. Mai ales daca ne gandim la faptul ca reactii precum xenofobia sunt, din punctul de vedere al originii lor, exact la fel... "[I]t is worth reflecting on where our conceptions of right, justice, and morality come from. Some of these conceptions spring from evolved moral heuristics. But these did not evolve because they produced objective justice (whatever that may be), even when operating in the ancestral environments that selected for their design. They evolved only because they advanced the fitness of their own genetic basis under ancestral conditions. These bizarre events of ancestral DNA editing are a strange foundation on which to confidently erect moral principles or modern legal systems." (Cosmides & Tooby, 2006: p. 208)

Cu alte cuvinte, aceasta repulsie moralista fata de explicatiile darwiniste se bazeaza pe confuzia dintre explicatie si justificare. Faptul ca explici cum si de ce au aparut euristicile noastre morale nu-ti spune nimic din punct de vedere normativ. Cea mai buna analogie mi se pare cu sistemul imunitar: sentimentele morale sunt un fel de sistem imunitar la nivel social; ele sunt mecanismul prin care sunt eliminati free-riderii si alte posibilitati anti-sociale. Asa cum explicatia felului in care functioneaza sistemul imunitar nu umbreste cu nimic "miracolul" prin care ne vindecam de o boala, tot la fel nici explicatia originii sentimentelor morale nu umbreste functia sociala pe care o au. Insa cum societatea de azi e foarte diferita de societatea primitiva de vanatori si culegatori in care au evoluat sentimentele morale, e de asteptat sa apara erori masive - in ambele directii: pe partea buna intalnim altruisme iesite din comun, iar pe partea proasta genociduri (ca consecinta a euristicii xenofobe) si socialisme (ca consecinta a euristicii echitatii).

08 November 2008

27 October 2008

Hello Hooray

de PIG (de pe albumul A Stroll in the Pork)

11 October 2008

Cum determini ce e "drept"?

Jayson Virissimo:
"How do we determine which rules are 'just' without looking at outcomes?" -Michael Drake

How do you determine what is "just" by looking at outcomes? If my roommate and I have the same job and make equal pay but over the years he invests his savings and I spend it on partying every weekend, would it be unjust that he can retire early and I must remain working until I am very old? Should his savings be divided up between us so I can retire earlier? How differences come about seems more important when determining justice than simply looking at the outcomes.
Just sau injust depinde de daca ai respectat sau nu anumite reguli. Daca ai jucat conform "regulilor jocului" atunci rezultatul ar trebui sa conteze ca just indiferent daca ai devenit putred de bogat sau ultimul sarantoc. In acelasi timp asta relativizeaza problema dreptatii pentru ca regulile se schimba si s-au schimbat de-a lungul timpului. Mai poate pretinde atunci etica vreo forma de obictivitate?

Richard Dawkins despre credinta in Dumnezeu

Nu vota! (Nu face decat sa-i incurajeze)

05 October 2008

Bogdan Enache despre criza financiara americana

Un articol destul de bun despre cauzele crizei financiare americane:
Cumulul de erori investiţionale care a generat criza din prezent îsi are originea în expansiunea masei monetare din timpul mandatului lui Alan Greenspan la conducerea Fed [banca centrala americana]. Ca să prevină o eventuală recesiune după bula din sectorul IT din 2000 si atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, fostul sef al Fed a redus dobânda de referinţă de la 6,5% în noiembrie 2000 la 1% în iulie 2003, nivel la care a rămas timp de un an. Banii ieftini in-jectaţi astfel pe piaţă au mers preponderent către credite ipotecare, prin intermediul noilor vehicule investiţionale structurate (SIV) - cu risc aparent scăzut si randamente ridicate - lansate pe piaţa financiară de garanţii de credite ipotecare asiguraţi implicit de Trezoreria SUA: Fannie Mae si Freddie Mac. Agenţiile de rating, devenite un veritabil oligopol ca urmare a diverselor reglementări guvernamentale care restricţionează intrarea în bransă, au avizat cu calificative maxime toate aceste pachete de obligaţiuni. De care băncile speră acum să scape, graţie planului Paulson, care vrea să le răs-cumpere la o valoare superioară celei fixate de piaţă.

Statul a Încurajat creditarea subprime
O serie de alte agenţii guvernamentale, create pentru a încuraja cumpărarea de locuinţe, au contribuit de asemenea, prin credite subvenţionate, la ieftinirea ipotecilor si la explozia pieţei imobiliare. Ca urmare, rata economiilor private s-a diminuat drastic, iar nivelul de îndatorare a americanului de rând a crescut. O serie de reglementări precum Community Reinvestment Act au impus băncilor, sub ameninţarea unor contravenţii administrative, să crească volumul creditelor acordat indivizilor cu venituri mici si un risc ridicat de insolvabilitate. Astfel, atunci când Alan Greenspan - îngrijorat că expansiunea monetară se va reflecta în inflaţie - a ridicat treptat rata dobânzii până la 5,26% în februarie 2007, dobânda la creditele ipotecare a început să crească, mulţi debitori au intrat în insolvabilitate, iar preţurile locuinţelor au scăzut dramatic.

Desi confruntat cu această „grea mostenire“, Ben Bernanke luptă împotriva crizei cu aceleasi politici intervenţionis-te prin care Greenspan a creat dezordinea actuală. În loc să lase piaţa să corecteze cât mai repede investiţiile păguboase din sectorul imobiliar, Ber-nanke continuă să crească masa monetară pentru a salva instituţii financiare ineficiente, diminuând si mai mult puterea de cumpărare a dolarului si riscând să pună bazele unui nou bubble. În luna august, nivelul inflaţiei în SUA a sărit de 5%, somajul a depăsit 6%, producţia industrială s-a diminuat cu 1%, iar consumul - în ciuda rabaturilor fiscale - este de asemenea în scădere. La sfârsitul anului, America va intra în recesiune.

...

Desi criticii de stânga acuză acum instituţiile financiare că au provocat criza inventând instrumente mult prea complexe, Federal Reserve s-a dovedit a fi la fel de „inovativă“ în măsurile luate cu scopul de a infuza mai mulţi bani pe piaţă si a salva de insolvabilitate instituţiile financiare expuse. Un prim pas a fost făcut atunci când, pentru prima dată în istoria sa, Fed a acceptat în cadrul operaţiunilor sale open market alte titluri decât obligaţiunile emise de Trezoreria SUA. De asemenea, Fed a a oferit băncilor în dificultate credite „lombard“, garantate de aceleasi obligaţiuni ipotecare „toxice“. Însă adevărata bombă a fost aruncată de Ben Bernanke, presedintele Fed, în momentul în care a inventat o serie de noi si originale mecanisme de pompare a creditului pe piaţă, menite să steargă rusinea cu care se confruntau companiile care ajunseseră să se împrumute în mod direct de la masina de făcut bani a băncii centrale. Este vorba de Term Auction Facility (TAF), Term Security Lending Facility (TSLF) si Primary Dealer Lending Facility (PDLF).

Aceste noi instrumente de politică monetară - structurate sub forma unor licitaţii sau a unor linii speciale de credit pentru instituţii financiare - aveau scopul de a injecta „chirurgical“ lichiditate pe piaţă, pentru a preveni un efect de domino în sectorul financiar. Dar, în ciuda intervenţiilor febrile ale Fed, efectul de domino s-a produs. Rând pe rând, bănci considerate odinioară de neclinit au intrat în faliment de o parte si de alta a Atlanticului, fiind prompt naţionalizate, mai mult sau mai puţin oficial, în cel mai pur stil socialist, de aceleasi guverne care au creat condiţiile haosului din prezent si ale degringoladei economice din viitor.

02 October 2008

Poate fi o societate numita un succes daca numarul de oameni din ea scade?

Sa zicem ca nivelul de trai creste insa numarul de oameni scade si in cele din urma societatea respectiva dispare. A fost un succes?

Will Wilkinson si Tyler Cowen:

29 September 2008

De ce mai exista inca NATO?

Cristopher Preble:

Doua argumente anti-NATO:

1. Din perspectiva americana: Se presupune ca apartenenta la NATO actioneaza ca intimidare a Rusiei. Intrebarea cheie: Ce se-ntampla atunci cand nu functioneaza strategia? Caz concret: atacul electronic impotriva Estoniei. Merita sa pornesti al treilea razboi mondial ca sa iei apararea Estoniei (sau Romaniei)?

2. Din perspectiva europeana: Rolul principal al armatei e de aparare. Rolul NATO nu este exclusiv de aparare (e.g. Kosovo, Afganistan). Daca mentinerea NATO impiedica formarea unei forte de aparare europene nu ar trebui atunci optat mai degraba in favoarea acesteia din urma?

Despre criza financiara americana

O discutie intre Arnold Kling si Russ Roberts despre colapsul Fannie Mae si Freddie Mac.

de la Econtalk

si de la bloggingheads.tv

25 September 2008

Incepe Schimba Lumea!

Schimba lumea.ro a iesit din private beta. Acum e intrarea la liber.

Si inca un videoclip: Andrei Gheorghe - schimba lumea ca altfel te schimba ea pe tine :)

14 September 2008

Cum devii schizofrenic

Silvia Helena Cardoso de la Brain and Mind:
The progressive escape of reality towards delusion is expressed in the pictures below. They have been painted by Louis Wain, an European artist in the beginning of [20th] century. Since Wain was young, he used to draw and paint cats for calendars, albums, postcards, etc. When he became 57 years old, he was affected by schizophrenia, which overtook his life as well his art. The last 15 years of his life were spent in psychiatric institutions. His cat's paintings started to change and to show startling images. Quite revealing of his psychotic condition were the cat's eyes. See how they become fixed with hostility, even in the earliest paintings, because the psychotic probably tends to think that the world is looking upon him in a menacing way. Another sign is the fragmentation of the cat's body. They become altered in a strange way under the psychotic's gaze, and almost always are represented as distorted and phantastic shapes.
Perioada normala:

Perioada psihotica:

Viata pe fundul oceanului

O prezentare de la TED de acum 10 ani:

13 September 2008

Documentare vintage

Struggle for existence (Bray Studios, 1925)

Bees and Spiders un documentar de G. Clyde Fisher de la American Museum of Natural History (1927):

Frogs, Toads and Salamanders (Eastman Teaching Films, 1932)

09 September 2008

Cei care vor veni

Îmi suflec amintirile până la animalul de pradă
Și satisfacțiile îmi dau dovada că am dreptate
Realitatea s-a pierdut într-o senzație vagă
De neliniște și alteritate.
Niciodată nu mi-am pus problema că voi rămâne fără durere
Corabie fantomă plutind pe-o mare de plăcere
Asemeni unei furtuni ce și-a rătăcit vântul
Pe când își lua avântul.
E mai ușor să știi ce vei face decât ce vei gândi
Să înțelegi ce-nseamnă a vrea decât a fi.
Îți reinventezi trecutul ca să poți crede că exiști
Pe când asiști la spectacolul falsității tale.
Eu însumi sunt acolo ca scuză
Ca să-ți țin oglinda în nesfârșite lumi paralele
Introspecția e-un mit, viitorul o muză
Nu te poți cunoaște fără ce-ți închipui despre alții
Iar cea care ești se naște din moartea tuturor posibilităților.

07 September 2008

Arheologia razboiului

  • The origins of war: Brian updates Rousseau (07:21)
  • Warfare among modern-day primitive societies (08:36)
  • Is being a warrior a good way to spread your genes around? (07:38)
  • Violent chimps and hippie bonobos (08:39)
  • The evidence for ancient war (09:05)
  • Why are Ashkenazi Jews smart? (06:37)

KMFDM - Save Me

If you don't know if you have found what you are looking for
The silver-lining always starts to fade
And what you don't know is that you don't know the truth anymore
Now you try sleeping in the bed you have made

The feeling is gone and the circle is broken
Like water under a burning bridge
A million words but nothing is spoken
A deafening silence replaced by fear

Save me
I can't find my way home
The grace i've fallen from
The only truth i've ever known

So when you tell me what you tell me
I can't take it anymore
The same old story goes around and around
You think that if you speak alittle louder than you did before
The point you make might somehow stick around

If empathy is no more than a token
I cry a river in the pouring rain
The princess still sleeps but she will be woken
Her kiss of love is killing me

Save me
I can't find my way home
The ground i'm walking on
The only friend i've ever known

Mother father
The battle I fight is for no one
No one but myself
Brother sister
The devil inside is my own now
There's no way you could understand
You don't understand

Mother father
The tears that you cry are for no one
No one but yourself
Brother sister
I travel this road on my own now
There's no way you could understand

06 September 2008

Istoria computerului si moartea televiziunii

Se pare ca stim mai putine decat credem :)

Patru intrebari la care crezi ca stii raspunsul dar de fapt nu-l stii:
1. O samanta e foarte mica, un copac foarte mare. De unde isi adunata toata masa?
2. Se poate aprinde un bec cu ajutorul unei baterii si a unui singur fir?
3. De ce este mai cald vara decat iarna?
4. Desenati un plan al sistemului solar.

Iar apoi doua intrebari test:
1. Cum de zboara avioanele? (Cum de zboara si cu capul in jos?)
2. De ce e marea albastra? (De ce e albastra si in zilele cu nori?)

03 September 2008

Psihoza agricola comunitara

[Articol aparut in Revista 22]

Istoria Politicii Agricole Comunitare (PAC) europene este o poveste care arată poate mai bine decât oricare alta din ce cauză statul nu are ce să caute să intervină pe piaţa liberă. PAC este o poveste atât de elocventă tocmai din cauză că intenţiile au fost întotdeauna bune. Efectele secundare au fost însă tot timpul aberante, în prezent ajungându-se ca ele să afecteze, fără nici o exagerare, întreaga piaţă mondială a alimentelor, cu efecte dezastruase în special asupra oamenilor din lumea a treia. Povestea PAC este elocventă şi din cauză că ea arată cum o politică ce iniţial favoriza puternic un sector al populaţiei (fermierii) în defavoarea celorlalţi (cumpărătorii), a ajuns în cele din urmă să-i dezavantajeze şi pe primii, cu statul venind peste ei, agresându-i prin amenzi aberante, încălcându-le dreptul de a face ce vor cu proprietatea lor, şi dându-le ordine despre ce şi cum să producă şi obligându-i să nu producă pe o parte a terenului lor. În prezent PAC este o relicvă economică post-belică ce trebuie eliminată cu totul.

După al doilea război mondial ţările europene s-au gândit că au nevoie de o populaţie cât mai bine hrănită, aşa că au subvenţionat fermierii. Conform documentului Comisiei Europene pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (CEADR), PAC pe înţelesul tuturor: „Datorită PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult.” Se pare că autorii acestui document nu văd nici o contradicţie între această propoziţie şi cea imediat anterioară: „PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile.” Cu alte cuvinte pe de o parte PAC asigură fermierilor preţuri crescute artificial şi pe de altă parte se laudă că asigură preţuri accesibile cumpărătorilor! Ni se cere să credem că același produs costă diferit în funcție de ce parte a tejghelei te afli. În realitate, PAC a presupus subvenționarea produselor agricole combinată cu controlul prețurilor în așa fel încât prețurile să nu poată scădea odată cu creșterea ofertei, așa cum s-ar fi întâmplat în mod natural. Într-o economie liberă atunci când productivitatea creşte şi se produc mai multe lucruri preţurile scad mulţumită beneficiilor economiei de scală (după cum se întâmplă de pildă de 30 de ani în industria calculatoarelor). Însă eminenţele din spatele PAC credeau că, pentru a nu ne trezi fără mâncare, fermierilor trebuie să li se asigure preţuri cât mai mari.

După cum era de aşteptat, dacă subvenţionezi X și ții prețul fixat mare, obţii cantităţi excesive din X, „excesiv” însemnând mai mult decât se vând. „UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul UE.” (mențiunea din paranteză e în original) Cu alte cuvinte, guvernele europene iau prin taxe banii din buzunarele non-fermierilor pentru a le asigura fermierilor preţuri crescute artificial. Fermierii se bucură şi produc o grămadă. Dar consumatorii nu mai au banii să cumpere toate aceste produse. Şi ce fac guvernele europene? Iau şi mai mulţi bani prin taxe de la non-fermieri, pentru a-i ajuta pe fermieri să exporte produsele în afara UE. Dar nici asta nu-i suficient pentru că nici cei din afara UE nu vor produsele europene scumpe, iar atunci te trezeşti cu depozite tot mai mari de produse pe care nu le vrea nimeni. Şi ce fac atunci guvernele europene? Iau încă şi mai mulţi bani prin taxe de la non-fermieri pentru a plăti pentru spaţiile de depozitare: „Excedentele au fost retrase de pe piaţă prin subvenţionarea depozitării produselor (sistemul de intervenţie publică) sau prin exportarea subvenţionată a produselor în terţe ţări pentru a evita o cădere a preţurilor la poarta fermei.” (sublinierea mea) Oricine crede în mitul că supraproducţia ar fi o consecinţă naturală a capitalismului ar trebui să fie mai atent la rolul intervenţiei statului în această poveste!

„Pentru a evita o cădere a preţurilor la poarta fermei” – până acum totul e bine pentru fermieri. Lor le convine. În raport, la secţiunea „Un rezultat cu care ne mândrim” (!), CEADR scrie: „Îmbunătăţirea eficienţei fermelor şi stimulentele oferite de PAC au condus la o creştere majoră a producţiei alimentare din anii ’60 încoace. S-au înregistrat creşteri spectaculoase ale nivelurilor de producţie şi autoaprovizionare. În acelaşi timp, au crescut veniturile fermelor, în multe cazuri prin creşterea dimensiunii acestora pe măsură ce unii agricultori părăseau sectorul agricol, iar fermele se uneau.” Cu alte cuvinte, în pofida subvenţiilor şi ajutoarelor, fermierii tot plecau de la ţară la oraş! De fapt industrializarea din ţările europene, realizată în mare măsură datorită economiei de piaţă (job-urile din oraşe sunt mai atractive decât cele de la ţară), a fost cu mult mai puternică decât industrializarea forţată (organizată de stat) din statele comuniste. După decenii de agresiune împotriva ţăranilor (li s-au furat terenurile, naţionalizarea fiind încheiată cu chiu cu vai de-abia în 1965), după decenii de mutare forțată a țăranilor la oraș, România tot are jumătate din populație în mediul rural. Industrializarea occidentală, relativ guvernată de economia de piaţă, a fost şi ceva mai cu cap decât cea din ţările comuniste, ei având mai puţini monştri industriali alde Tractorul Braşov, cu care de 15 ani tot nu ştim ce să facem din cauză că închiderea unor uzine atât de mari afectează atât de mulţi oameni.

Însă situaţia nu a rămas roză nici pentru aceşti tot mai puţini fermieri occidentali ţinuţi în cârcă de restul populaţiei. Motivul a fost că statele europene nu mai ştiau ce să facă cu munţii de alimente inutile şi au sfârşit până la urmă prin a-i blama pe fermieri. Dar înainte de a ajunge la asta, primul pas a fost să denumească aceşti munţi de alimente inutile „stocuri de intervenţie”, sugerându-se că au nu ştiu ce rol strategic, dacă rămânem vreodată, Doamne fereşte, fără mâncare. O altă strategie este zgândărirea mândriei naţionaliste a autosuficienţei – „Producem aproape totul” se laudă şi astăzi CEADR – în pofida faptului că beneficiile auto-suficienţei reprezintă un mit economic cunoscut de peste 150 de ani, de la respingerea corn laws din Marea Britanie (care erau susţinute prin acelaşi argument absurd al presupusului interes strategic al auto-suficienţei agricole).

Ultima oară când Europa occidentală a rămas fără mâncare a fost în 1845-1850, când au murit 100 000 de oameni în Europa continentală şi un milion doar în Irlanda, iar cauzele acestui dezastru au fost pe de o parte absenţa tehnologiei (a pesticidelor şi a ingineriei genetice) fără de care a fost posibilă distrugerea recoltelor de cartofi de către un parazit, şi pe de altă parte tocmai legile protecţioniste care impiedicau importurile de cereale. (Unii istorici consideră că acest dezastru umanitar a fost ceea ce a declanşat revoluţiile de la 1848.) Ultima oară când România a trecut printr-o asemenea criză a fost în 1947 când într-un singur an au murit de foame între 20,000 şi 40,000 de persoane; cauza a fost seceta şi controlul preţurilor (ţinute artificial mici). Începând din 1945 producţia agricolă a României a scăzut brusc la 38%. Jumătate de milion de oameni au fost salvaţi de ajutorul primit de la Statele Unite, gestionat de Crucea Roşie şi de armata americană. Dacă în Europa de Vest politica statului a fost de a controla preţurile la mâncare în aşa fel încât să fie cât mai mari, în Europa de Est statul a făcut exact opusul, proprietarii de pământ fiind consideraţi „exploatatori”. Agricultura română a fost distrusă de sistemul comunist prin controlul preţurilor, exproprieri şi asociaţii forţate (CAP-uri) şi nu şi-a revenit nici până astăzi.

În ceea ce priveşte Europa occidentală situaţia a devenit tot mai absurdă în sens invers, în 1993 atingându-se apogeul: peste o sută de milioane de tone de cereale pe care nu voia nimeni să le cumpere:

Sursa: Comisa Europeană pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Politica Agricolă Comună pe înţelesul tuturor, p. 7

După cum se vede din grafic, anumite măsuri au fost luate şi în 1996 munţii de alimente inutile aproape au dispărut (cel puţin temporar). Nu vă faceţi însă iluzii, atunci când vine vorba de Psihoza Agricolă Comunitară raţiunea n-are trecere; principiul este de a opune absurdului un absurd şi mai mare. Măsura care a fost luată la nivel european a fost războiul împotriva agricultorilor care produc prea mult: „În perioada anilor ’80–’90, UE a introdus în politica agricolă unele măsuri ce încercau să limiteze producţia de produse excedentare. S-au utilizat diverse măsuri: cote fixe la producţia de lapte, cu penalizări în caz de depăşire; limitarea suprafeţelor cultivate/numărului de animale pentru care un agricultor putea cere subvenţii; scoaterea terenurilor din circuitul agricol, iniţial voluntară, apoi obligatorie, pentru a le impune agricultorilor să lase o parte din terenuri necultivate. Treptat, aceste politici au dat rezultate, iar excedentele s-au redus.” Cu alte cuvinte, în loc sa acţioneze împotriva cauzelor, şi anume să elimine intervenţia statului pe piaţa agricolă şi să permită preţurilor să scadă la nivelul lor natural determinat de cerere şi ofertă (aşa cum au făcut de pildă Australia şi Noua Zeelandă), statele europene au acţionat asupra efectelor (cu excepţia notabilă a Suediei). Acest lucru are drept consecinţă o creştere şi mai mare a irosirii banilor contribuabililor. Doar că acum nu mai câştigă nimeni. Dacă înainte fermierii câştigau şi consumatorii pierdeau, acum toată lumea pierde. Numai „tehnocraţii” europeni au un sentiment călduţ de împlinire – ei chipurile şi-au făcut treaba. Efectul dorit a fost atins, mijloacele nu contează.

Odată ce statul şi-a asumat rolul de a le dicta fermierilor cum să-şi facă treaba, a fost deschisă poarta către un nou tip de restricţii extinse cu pretexte ecologiste şi/sau de protecţia consumatorului. „Consumatorii europeni doresc alimente sigure şi sănătoase,” declară CEADR. „UE doreşte să se asigure că toţi cetăţenii săi consumă alimente cu standarde ridicate de calitate.” Însă preferinţele consumatorilor se manifestă într-un singur fel: prin ceea ce cumpără sau nu cumpără. Dacă UE restricţionează piaţa alimentelor, interzicând unor produse să mai ajungă pe piaţă, nu face decât să restricţioneze dreptul consumatorilor de a dori sau nu ceva. „Europenii” la modul colectiv-unitar nu există, poate că unii europeni preferă alimente produse în ferme high-tech ultra-sigure, în timp ce alţii preferă alimente produse prin metode tradiţionale cu un gust mult mai bun, în timp ce alţii preferă alimente produse din plante modificate genetic mult mai ieftine. Toate formele de producţie au avantaje şi dezavantaje şi nu este treaba UE să facă aceste judecăţi de valoare în locul producătorilor şi consumatorilor. Altfel spus, nu este treaba politicienilor să se bage în seamă ca intermediari inutili şi ultra-costisitori între producători şi consumatori. „UE doreşte să se asigure că toţi cetăţenii săi consumă alimente cu standarde ridicate de calitate.” Cine este acest „UE” care „doreşte” chestii?! Şi eu fac parte din UE, chiar dacă doresc să consum numai junk-food, E-uri, şi alimente infestate cu pesticide (dacă nu găsesc din cele modificate genetic).

În ultimii ani, există şi o reacţie împotriva măcar a unora dintre acestor absurdităţi, cum ar fi propunerea Suediei de a elimina toate subvenţiile agricole, susţinută de Germania, Olanda, Danemarca şi Marea Britanie – din păcate nu şi de România. Ceea ce a deschis ochii multora este tocmai efectul pe care PAC l-a avut şi îl are asupra Africii şi a ţărilor în curs de dezvoltare. Oferind fermierilor europeni subvenţii pentru a putea intra pe pieţe străine, PAC distorsionează aceste pieţe, efectul fiind de multe ori de a-i aduce la faliment pe fermierii locali; iar dezvoltarea economică urbană sau industrială din aceste ţări adeseori nu este suficient de mare pentru a putea prelua (suficient de rapid) tot acest surplus de forţă de muncă potenţială. Pe de altă parte, UE interzice importurile de produse din aceste ţări pe o serie întreagă de criterii arbitrare, pretextul fiind protecţia consumatorului european. Însă consumatorul european nu este un copil de doi ani să aibă nevoie de asemenea protecţie, ci este unul dintre cei mai bine informaţi şi grijulii consumatori din lume. Aceste interziceri sunt ipocrite, adevăratul motiv pentru care sunt interzise nefiind protecţia consumatorului, ci perpetuarea „protejării” fermierilor europeni – chiar dacă acest lucru este în defavoarea intereselor restului populaţiei europene (care ar putea avea acces la alimente şi mai ieftine şi nu doar la cele produse de câteva mari corporaţii). Am menţionat deja preţul pe care fermierii europeni au trebuit să-l plătească pentru această „protecţie”: pierderea dreptului de a decide ce să facă cu propria lor proprietate, de a fi suverani pe fermele lor.

Toată lumea recunoaşte în prezent că e ceva neînregulă cu PAC. Însă politica oficială de reformă a PAC este mult mai insignifiantă decât propunerea suedeză: „În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii,” ne povesteşte CEADR. „În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată. În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază.”

Această reformă poate că sună bine pentru oricine cunoaşte efectele secundare ale PAC-ului din trecut (munţii de alimente inutile şi falimentarea agriculorilor din lumea a treia), însă are de fapt în vedere permanentizarea stării de servitute a fermierilor europeni faţă de stat. Chiar dacă la nivel declarativ se spune: „Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei «decuplare») îi va face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului.” În realitate, este vorba doar de wishful-thinking. Intervenţia pe piaţă prin subvenţii masive date după orice criteriu, oricât de bine intenţionate, îi decuplează pe producători de consumatori. Dacă banii cei mai mulţi vin nu mulţumită satisfacerii cererii pe piaţă, ci mulţumită satifacerii cererilor birocraţilor europeni, atunci producătorii nu se vor interesa de piaţă, ci de dorinţele birocraţilor. Este exact ceea ce s-a întâmplat şi până acum. Lupul îşi schimbă părul dar năravul ba!

Există un oarecare model de reformă agricolă pentru Europa: reforma din Australia şi Noua Zeelandă. În prezent Australia şi Noua Zeelandă au unele dintre cele mai puţin reglementate agriculturi din lume şi nu au deloc subvenţii pentru agricultură. Cu toate acestea fermierii lor nu au probleme în a concura pe piaţa internaţională cu produsele subvenţionate din Europa şi din Statele Unite; dimpotrivă starea agriculturii lor este mult mai bună, tocmai pentru că, pentru a putea face faţă concurenţei, au fost nevoiţi să inoveze şi să dezvolte tehnologia agricolă mai bine decât oricine altcineva. Nu e întâmplător că cea mai bună vacă din lume e din Australia. Tocmai de aceea, efectul pe termen lung al PAC, fie el şi reformat, nu este deloc favorabil fermierilor europeni, pentru că le asigură rămânerea în urmă. Desigur, UE nu doreşte acest lucru, însă asta este ceea ce se obţine mulţumită structurii de stimulente pe care o creează cadrul său intituţional. Ceea ce trebuie să facă UE este să uşureze tranziţia fermierilor către economia de piaţă, şi nu să continue tradiţia de distorsiune a pieţei, cu efecte negative imprevizibile la nivel global. Iar cea mai bună cale de a-i ajuta pe fermieri este să îi lase liberi să facă ce vor cu proprietăţile lor. Aceştia, şi nu birocraţii care n-au văzut în viaţa lor o vacă decât la Discovery Channel, sunt care ştiu cel mai bine cum să fie agricultori.

Alte link-uri:

The Economist, Certain Ideas of Europe: Food prices soar, Euro-politicians talk rot

02 September 2008

Indocrinarea religioasa in scoli

Scrisoare deschisă către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului de la Asociatia Umanista Romana. Am semnat-o si eu cu urmatoarele reticente:
Sunt in general de acord cu scrisoarea dvs. si mai ales cu scopul acestei scrisori. Sunt insa 2 probleme cu ea:

1. "Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene" nu a fost asumata de Uniunea Europeana asa cum scrie in text, Marea Britanie si Polonia refuzand sa o semneze - si din motive foarte bune (aceasta carta a "drepturilor omului" de fapt ratifica dreptul guvernului de a lua proprietatea oamenilor dupa cum i se pare de cuviinta si declara drept drepturi ale omului tot felul de absurditati care de fapt incalca libertatea contractelor).

2. Nu sunt de acord cu punctul 4. Nu ar trebui sa fie treaba statului sa decida ce carti sunt sau nu puse in vanzare (fie ele si manuale). Acest punct 4 incalca libertatea de expresie si nu cred ca este o idee buna sa reactionam fata de incalcarea libertatii religioase (problema din prezent) prin apelul la incalcarea libertatii de expresie (ceea ce, printre altele, propuneti dvs.).

25 August 2008

Poze de la ADfel

Eu

Ada (pictorita)

Am impartit niste "buletine de vot" pe care oamenii au putut scrie ce nu le convine la lumea din jurul lor, iar apoi le-au pus in urna. La afarsit noi le-am scos din urna si le-am prins pe panou. Textul de incurajare:

Am iesit dintr-un sistem totalitar si traim in Democratie, nu? Ok - hai sa vedem cum functioneaza: Esti chemat la vot o data la patru ani. In general, ai de votat intre cativa indivizi fatarnici care se ofera sa te reprezinte, dar ale caror intentii reale sunt dubioase.

Sunt cateva partide care, odata la 4 ani, iti propun fiecare cate o suta de solutii mediocre la pachet. Votezi partidele, se creeaza un guvern, un parlament, care, treptat, uita tot ce au promis. Noi ramanem cu problemele.

Si totusi, acum suntem liberi si avem democratie: votam alesi care ne reprezinta interesele. Cu schimbalumea.ro, mai facem inca un pas.

Internetul nu este pe deplin utilizat in sprijinul proceselor democratice. Deocamdata, este folosit cel mult pentru a informa cetatenii sau, in cel mai bun caz, pentru a-i ajuta sa-si plateasca amenzile fara a mai sta la coada. Plecand de la aceasta constatare, schimbalumea.ro iti propune experienta unei noi generatii a democratiei: democratia user-friendly.

Implica-te activ in formularea problemelor si solutiilor care te afecteaza chiar pe tine. Propune si discuta probleme si solutii, organizeaza si lanseaza apeluri la actiune: de la petitii sau initiative legislative, pana la organizarea de intalniri, flashmob-uri si demonstratii. Problemele TALE si felul in care ne organizam INTRE NOI au de acum un spatiu liber, intuitiv si distractiv.

E o corvoada inutila mersul la vot? Te intelegem! Decat sa alegi intre oameni intre care nu ai de ales, mai bine stai pe net. Ramai acasa! Stai in fata monitorului si Schimba Lumea!

Urna 'Schimba Lumea' in care oamenii si-au pus propunerile si oameni completand propuneri langa urna

Urna dupa ce-a fost deschisa

Dupa ce-a fost deschisa urna propunerile au fost agatate de panou

Merci Irinei de la Dreamproduction pentru poze (Dreamproduction programeaza Schimba Lumea).

24 August 2008

Schimba Lumea

Schimba lumea mai are putin si se lanseaza. Niste videoclipuri:

Miruna Tirca (Komunitas Association) despre cum sa actionam eficient, despre apatia oamenilor si despre multe alte lucruri

Mihai Tatu (zis Sarpe) despre folosirea contructiva a fortei

Constantin Vica despre bunurile publice, UE si altele

Cristian Neagoe despre cum schimbi lumea incepand cu tine insuti

22 August 2008

Folosirea statisticii in procese

O explicatie a formulei lui Bayes si aplicarea ei la un exemplu neuzual:

16 August 2008

The Bad Plus - Physical Cities

CTP despre de ce suntem atat de prosti

Cristian Tudor Popescu e uneori sarit rau, dar alteori o nimereste la fix:

Iliescu, C.V. Tudor, Băsescu, Becali, Oprescu. Fiecare dintre aceste vedete politice afirmate după ’89 a fost percepută ca un surogat de disidenţă, ca o amăgeală de opoziţie faţă de establishmentul comunisto-securist. „De-atâtea surogate apetitul laş/ O să se simtă-n oase la urmaşi“ scria Adrian Păunescu pe vremea când încă mai era poet şi nu el însuşi un surogat. Nu numai cafeaua era înlocuită cu legendarul nutreţ pentru cai numit „nechezol“, în Pseudonia amurgului de ev ceauşist şi disidenţa era contrafăcută. Ion Iliescu, un opozant de şedinţă, de „cadru organizat“, cu prezidiu şi ordine de zi, care n-a păşit niciodată în stradă, ca Havel sau Walesa. C.V. Tudor, un gazetar cu un discurs naţionalist violent, îmbibat de antihungarism şi antisemitism, bucurându-se de sprijinul tacit al lui Ceauşescu. Traian Băsescu un „băiat deştept“ al anilor ’80, îmbinând misiunile „speciale“ în Occident cu bişniţa de whisky şi Kent. Gigi Becali, alt „băiat deştept“, care se strecura prin gardurile regimului cu turme de oi şi camioane cu blugi. În fine, Sorin Oprescu, doctorul miştocar, vlăstar al nomenclaturii din Primăverii, care-ţi vorbeşte „fără fasoane“. Ion Iliescu a fost primul care a beneficiat de încrederea populară. În 1996 s-a produs cea mai pronunţată distanţare de anii ’80 a poporului român prin votul acordat lui Corneliu Coposu. Revenirea speriată la matcă a început în 2000, prin propulsarea lui C.V. Tudor în turul doi al prezidenţialelor. A continuat cu victoria lui Băsescu din 2004. În ultimii doi ani, Becali a urcat până la poziţia a doua în încrederea populaţiei. Acum a venit rândul lui Oprescu.

Acesta este careul de aşi cu care am început mileniul politic, foşti profitori excentrici, neortodocşi ai sistemului ceauşist. Sunt personaje care ştiu să înjure în privat şi în public, să spună bancuri porcoase, să vorbească „verde-n faţă“, să joace rolul „independentului“, al luptătorului de unul singur cu mafia, cu sistemul ticăloşit, cu diavolul şi cu partidele politice. Să creeze impresia că sunt tot timpul furaţi, nedreptăţiţi, împiedicaţi să lucreze, că presa îi asupreşte, că există o conspiraţie generală împotriva lor.

Dar că, odată ajunşi la putere, vor şti să dea de pământ cu hoţii şi urâţii din ţară.

Aceasta este familia „ideologică“ din care face parte noul primar al Capitalei, dl. Sorin Oprescu. Procedeul său câştigător a fost de o simplitate consternantă: şi-a însuşit angro discursul lui Băsescu, l-a ridicat pe noi culmi identificând duşmanul mai mult decât în partide, mai mult decât în clasa politică, în însăşi viaţa politică („Viaţa reală bate viaţa politică în fiecare zi“), în politic ca mod de a fi în cetate („Politicul trăieşte o iluzie, aceea că e important pentru viaţa oamenilor“), după care i-a tras o tuşă mai „soft“ faţă de stilul conflictual al actualului preşedinte.

Nu pot în aceste condiţii să nu-mi pun întrebarea: cum de se lasă românii prostiţi periodic atât de uşor de tupeismul şi demagogia fără limite, de teatrul gros pe care-l joacă aceşti disidenţi nechezol? Răspunsul cred că este: vor să se lase prostiţi. Ani de zile, imensa majoritate a poporului român a vieţuit în complicitate laşă cu sistemul ceauşist. Foarte puţinii opozanţi autentici au fost şi au rămas nişte „ciudaţi“, nişte „nebuni“. România, spre deosebire de alte state roşii din Est, a intrat în anii ’90 fără să-şi fi consumat falsele soluţii reformatoare în cadrul unui sistem imposibil de reformat. Anii ’80 au devenit un alt „obsedant deceniu“ care ne bântuie şi acum. Votarea entuziastă de ani buni încoace a tot felul de „independenţi“, a disidenţilor care nechează scoţând foc pe nări, este o compensaţie morală autoacordată, forma maximă, jalnică şi târzie de „curaj“ a poporului român postcomunist.

12 August 2008

Steampunk

Imagini cu sculpturi gasite de Adrian Ionita.

Pierre Matter

Mike Ross

Sean Orlando

Tom Every

Breaking News: Patapievici e un homosexual neo-nazi!

Cam asta-i mesajul cu care au plecat mamiferele din Partidul Conservator de la expoziția organizată de Corina Suteu în America. La urma urmei ce altceva ar putea să simbolizeze un ponei roz cu o zvastică ștampilată pe cur?! Însă ce-i și mai alarmant, și în același timp absolut insultător pentru toți fanii SF-ului, e că geniile plastice teleportate de ICR în America par să creadă că singurul contact posibil cu civilizațiile extraterestre este cel sexual. Cu siguranță acesta este rațiunea din spatele uriașului penis atașat micuțului alien. De fapt acest al doilea exponat este cel care i-a înfuriat cel mai tare pe sclavii lui Voiculescu. Simțul patriotic s-a trezit în ei cu forța irezistibilă a lichidului ce părăsește în grabă stomacul cuiva care a băut prea mult. Și să nu credeți că ar fi în joc doar mândria noastră de români în capitala lumii, mândrie călcată astăzi în picioare de trădătorul Neagoe. Miza e de fapt mult mai mare. Să ne recăpătăm deci demnitatea și să stabilim aici odată pentru totdeauna limitele bunului simț: Este inadmisibilă sugestia că un extraterestru ar putea avea pula mai mare ca a lui Voiculescu! Antena 3, un post de televiziune care a ieșit în evidență de-a lungul timpului prin succesul său în promovarea culturii de calitate, nu a stat din fericire cu mâinile în sân și l-a executat neîntârziat pe viciosul Neagoe dându-l pe mâna pitbull-ului de serviciu, tovarășul Stan.

Reacția este semnificativă inclusiv din punct de vedere economic, evenimentul oferindu-le conservatorilor oportunitatea de a-și scoate la lumină coiul drept, pro-capitalist, singurul din dotare, spun unele zvonuri macabre, și să-și afișeze revolta față de irosirea banilor contribuabililor. După cum se știe, banii noștri sunt în general folosiți extrem de eficient, cu excepția regretabilă a artei care, mulțumită dictatorului Băsescu, se află de câțiva ani buni sub aripa de vultur homosexual a lui Patapievici.

În acest context dramatic nu va fi trecut cu vederea nici planul politic, inevitabil în orice rahat post-modern, iar conceptul de România Mare capătă deodată semnificații noi și nebănuite. Și noi care până acum îl suspectam pe Rudotel de șovinism, incapabili în elitismul nostru să înțelegem gândirea în termeni exclusiv sexuali a unei anumite părți a electoratului. Recenta cerere de absorbție a PRM în PC trebuie deci, iată, înțeleasă în sensul ei autentic, freudian.

În ceea ce-i privește pe cei cărora nu li s-a ofilit complet simțul ridicolului dar care sunt totuși încă nelămuriți despre care-i faza cu poneiul roz, dar neo-nazi, futut în cur de un extraterestru sălbatic cu ajutorul unui penis colosal (sau cel puțin eu așa îmi imaginez scena!) le recomandăm refugiul în învățămintele cu termen de garanție nelimitat pe care ni le-a lăsat moștenire bunicuțul Tristan Tzara: „Orice pictură sau sculptură este inutilă, chiar și dacă-i un monstru ce terorizează mințile servile, chiar și dacă nu-i suficient de dulce încât să-ți facă greață, bună de podoabă pentru animalul care se îmbracă în om, aceste ilustrații ale tristei fabule umane.”

11 August 2008

13 July 2008

Extinderea UE peste Mediterana

UE a inceput cu proiecte foarte concrete si particulare (otel etc.) si in cateva decenii a ajuns un fel de nou tip de stat. Acum Sarkozy incearca aceeasi strategema cu tarile din jurul Mediteranei. O conversatie a The Economist cu Alain Leroy, unul dintre cei care incearca sa puna proiectul p[e picioare: link.

Robert Full: How engineers learn from evolution

10 July 2008

La ce pot sa strice 9,5 milioane de euro pe zi?

[Articol aparut in Revista 22]

Fondurile structurale sunt o cantitate deliranta de bani pe care Uniunea Europeana o toarna peste Romania si peste alte regiuni mai slab dezvoltate, fara sa mai ceara un cent inapoi. Scopul principal este reducerea decalajelor de dezvoltare intre regiuni si consolidarea coeziunii economice si sociale. Cu alte cuvinte, este vorba despre o interventie pentru a sustine dezvoltarea economica si sociala a Romaniei - intr-o prima faza (2007-2014), pentru a aduce tara la un nivel compatibil cu restul statelor membre si, in faze ulterioare, pentru a atinge nivelul mediu de dezvoltare a Comunitatii. Valorea fondurilor pentru perioada 2007-2014 este de 28-30 miliarde de euro, adica 9,5 milioane de euro zilnic. Articolul de fata exploreaza potentiala discrepanta intre obiectivele fondurilor structurale si asteptarile pe care le putem avea in mod realist de la acestea, incercand astfel sa contribuie la diminuarea si/sau prevenirea eventualelor efecte neprevazute.

Filozofia capitalismului de catifea, din spatele fondurilor structurale, spune ca una dintre sar­cinile statului, iar acum a Uniunii, este de a asigura si construi infrastructura tarii: cu cat infra­structura este mai buna (drumuri, retele de comunicatie, educatie solida etc.), cu atat costurile de tranzactie intre agentii economici privati vor fi mai mici, ceea ce le va permite acestora sa se dezvolte mai repede si sa aiba profituri mai mari. Daca firmele private o duc bine, atunci ele vor angaja mai multi oameni cu salarii mai mari si, dat fiind ca majoritatea profiturilor sunt reinvestite de patroni pentru a extinde afacerile care merg, sectoarele profitabile ale economiei vor creste in mod natural, in timp ce acelea care nu mai sunt la moda vor descreste in mod natural. Ideea este deci ca o infrastructura buna implica progres economic rapid, pe cand, fara interesul statului pentru lucrarile de infrastructura, magia capitalismului merge mai incet. Statul incearca acum sa actioneze drept catalizator al economiei de piata, atat in general, cat si in zonele defavorizate din societate, cum ar fi comunitatile romilor. Problema de principiu cu interventia statului in lucrari de infrastructura a fost identificata de Frédéric Bastiat inca din secolul XIX, in eseul sau Ceea ce se vede si ceea ce nu se vede, si are de-a face cu ceea ce economistii numesc "costuri de oportunitate". Costul unui lucru nu este cat costa el, ci ce altceva ai fi putut face cu banii. Actiunea ta este eficienta daca ceea ce faci este mai bun decat orice altceva ai fi putut face. Ca sa preiau un exemplu din Bastiat, costul interventiei in Irak nu se masoara in bani, ci in drumurile, spitalele si scolile care ar fi putut fi construite cu banii aceia si in lucrurile productive pe care ar fi putut sa le faca soldatii daca n-ar fi fost soldati. Problema cu statul care construieste drumuri, spitale si scoli este ca nu are cum sa estimeze costurile lor de oportunitate. Ce e mai necesar, un drum in comuna A sau un pod in comuna B? Cum ai putea raspunde altfel decat arbitrar la asemenea intrebari? Ironiile cheltuirii de la distanta a banilor sunt exemplificate de o poveste recenta din Arad: oamenii de-acolo au facut rost de o ambulanta super scumpa (cateva zeci de mii de euro) si extraordinara din punct de vedere tehnologic - problema e doar ca e prea inalta pentru a intra pe foarte multe strazi din Arad, inclusiv in curtea spitalului insusi! Asa ceva nu i s-ar fi putut intampla niciodata unui spital privat. De ce nu? Pentru ca se joaca cu banii lui, nu cu ai altora. Dar sa-l lasam pe domnul Bastiat cu teoriile sale!

Conceptul de infrastructura a fost extins. Exista, pe de o parte, infrastructura fizica - dru­muri, comunicatii. Apoi exista "infrastructura institutionala", ceea ce inseamna ca Uniunea Europeana va plati si pentru lucruri precum consolidarea sistemului administrativ roman, protectia mediului, imbunatatirea sistemului de educatie si de sanatate si, nu in ultimul rand, dezvoltarea spiritului antreprenorial al populatiei.

In ce sens sunt aceste lucruri infrastructura? Ideea este, de pilda, ca daca oamenii ar avea mai multa grija de sanatatea lor, s-ar cheltui mai putin pe incercarile de a-i vindeca si, nu in ultimul rand, ei ar putea avea o viata activa mai lunga prin faptul ca ar fi "in vigoare" mai multa vreme; o forta de munca sanatoasa este o forta de munca mai eficienta. Sau, daca sistemul de educatie ar fi bun, firmele ar consuma mai putini bani cu training-urile. Acesta e un alt cost pe care ar putea in principiu sa-l reduca activitatea statului - cel putin in teorie. De ce oare insa este sistemul de invatamant de stat atat de prost, elevii iesind din scoli si facultati fara competentele necesare pe piata muncii sau pentru a deveni antreprenori efi­cienti? Unul dintre motive este cu siguranta faptul ca statul a avut grija sa-si submineze competitia, obligand de pilda scolile si universitatile private sa aiba aproape exact aceeasi programa ca scolile de stat. Iar acum vin fondurile europene pentru educatie si, surpriza-surpriza, sunt acordate numai celor care respecta programa de stat! Este problema sistemului de invatamant doar lipsa de bani?

Fiind niste sume atat de mari, este greu de crezut ca nu va iesi nimic bun din fondurile struc­turale. Exista insa si niste probleme:

1. Pe de o parte, pentru majoritatea programelor, singurii recipienti eligibili sunt organizatii publice (de stat). In Romania cu greu am putea spune ca problema e ca avem un stat prea mic si timid, iar modul de alocare a acestor fonduri, in mod inevitabil, va conduce la o "ingrasare" a statului: acesta isi va extinde activitatile si dimensiunile in dauna mediului privat. Din pacate, un lucru care nu este finantat este tocmai reforma sistemului administrativ bazata pe o analiza a felului in care structura de stimulente pe care o instaureaza un anumit aranjament institutional (regulile de functionare, plus felul in care sunt verificate si implementate regulile) favorizeaza irosirea resurselor - ceea ce se finanteaza fiind, de fapt, consolidarea sistemului administrativ actual. Aceasta schimbare de abordare ar fi, insa, esentiala pentru a ne apropia de rezolvarea unor probleme publice, ca, de exemplu, problemele ecologice sau coruptia.

Abordarea politicilor publice anticoruptie este paradigmatica din acest punct de vedere, ea fiind eminamente una autoritara: ca sa scapam de coruptie, ne trebuie pedepse mai mari si controale mai severe. Aceasta abordare, presupunand ca functioneaza, actioneaza asupra efectelor si pentru a functiona necesita un consum suplimentar de bani de la buget. Mai mult: este o abordare nesustenabila - cum ai scapat problema din vedere, ea reapare. Abordarea corecta este, dimpotriva, sa ne intrebam de ce dau oamenii mita. (De ce pri­mesc e mai simplu!) Raspunsul e ca mita ii scuteste de birocratie si de interactia cu statul in general. Oamenii dau mita pentru ca acest lucru le scade costurile de tranzactie. Aceasta strategie de a analiza problemele institutionale, mergand la cauzele lor, a fost dezvoltata initial in Statele Unite si, din pacate, ramane inca o raritate in Europa, lucru manifest inclusiv in felul in care sunt formulate cererile europene de aplicatii pentru dezvoltarea capacitatii administrative.

2. A doua problema, si poate cea mai importanta, este ca, dupa cum observa un coleg de la CADI, fondurile structurale "creeaza gauri". Fiind atat de mari, fondurile structurale atrag pe toata lumea care este in masura sa analizeze si sa rezolve problemele sociale din Romania - autoritati de stat, ONG-uri, firme private; insa nu numai ca le atrag, ci le si directioneaza spre niste tinte clare. Daca, si e un "daca" extrem de mic, exista probleme care au fost trecute cu vederea de autorii acestor cereri de proiecte (care sunt destul de specifice), atunci mai mult ca sigur ca ele vor ramane nesolutionate - cei care le-ar fi putut solutiona se ingramadesc cu totii pe problemele si solutiile finantate. Mai mult, daca exista vreo modalitate sau strategie mai buna, si care nu a fost anticipata de UE, de a rezolva o anumita problema, atunci ea nu va fi pusa in practica pentru ca in aplicatiile pentru fondurile structurale sunt identificate clar nu numai obiectivele eligibile, ci si activitatile eligibile - activitati prin care sa atingi obiectivele.

Exista deci posibilitatea ca acest cadou urias pe care-l primim sa nu isi faca pe deplin efectele. Ar fi insa exagerat sa vedem aceasta abordare a Uniunii Europene drept o politica de tip sovietic, asa cum in mod inevitabil a fost sugerat, pentru simplul motiv ca scopul ei, nu neaparat si efectul concret pe care-l va avea, este de a face capitalismul si antreprenoriatul sa infloreasca. De aceea, aceste fonduri sunt orientate inspre infrastructura, inteleasa intr-un sens larg, poate mult prea larg.

Pentru a incheia pe o nota pozitiva, sa spun ca exista un lucru care ar putea fi facut pentru a diminua fenomenul de "creare a gaurilor", si anume sa existe bani alocati in mod explicit si pentru aplicatii nesolicitate. Exista si in prezent posibilitatea de a trimite proiecte nesolicitate, insa probabilitatea ca ele sa fie acceptate este mica; ar fi un lucru bun daca acest lucru s-ar schimba. Interesant este ca si Consiliul Europei pare constient, cel putin in alt context, de acest fenomen. In Strategia de la Lisabona imbunatatita programul de reforma a Romaniei este laudat, dar este si criticat pentru anumite "lipsuri". De pilda, Comisia apreciaza faptul ca in programul nostru national de reforma (PNR) este recunoscuta importanta tehnologiilor informatice si de comunicatii, insa se plange ca PNR ramane doar la un nivel retoric, fara a prezenta nimic concret. Se simte din text frustrarea, de parca ar fi vrut sa ne zica "hei, noi avem aceste idei grozave si voi nu le-ati inclus in pro­gramul de reforma!". Tot cam aceeasi frustrare o are si cineva care incearca sa faca o aplicatie la fondurile structurale.