03 September 2008

Psihoza agricola comunitara

[Articol aparut in Revista 22]

Istoria Politicii Agricole Comunitare (PAC) europene este o poveste care arată poate mai bine decât oricare alta din ce cauză statul nu are ce să caute să intervină pe piaţa liberă. PAC este o poveste atât de elocventă tocmai din cauză că intenţiile au fost întotdeauna bune. Efectele secundare au fost însă tot timpul aberante, în prezent ajungându-se ca ele să afecteze, fără nici o exagerare, întreaga piaţă mondială a alimentelor, cu efecte dezastruase în special asupra oamenilor din lumea a treia. Povestea PAC este elocventă şi din cauză că ea arată cum o politică ce iniţial favoriza puternic un sector al populaţiei (fermierii) în defavoarea celorlalţi (cumpărătorii), a ajuns în cele din urmă să-i dezavantajeze şi pe primii, cu statul venind peste ei, agresându-i prin amenzi aberante, încălcându-le dreptul de a face ce vor cu proprietatea lor, şi dându-le ordine despre ce şi cum să producă şi obligându-i să nu producă pe o parte a terenului lor. În prezent PAC este o relicvă economică post-belică ce trebuie eliminată cu totul.

După al doilea război mondial ţările europene s-au gândit că au nevoie de o populaţie cât mai bine hrănită, aşa că au subvenţionat fermierii. Conform documentului Comisiei Europene pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (CEADR), PAC pe înţelesul tuturor: „Datorită PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult.” Se pare că autorii acestui document nu văd nici o contradicţie între această propoziţie şi cea imediat anterioară: „PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile.” Cu alte cuvinte pe de o parte PAC asigură fermierilor preţuri crescute artificial şi pe de altă parte se laudă că asigură preţuri accesibile cumpărătorilor! Ni se cere să credem că același produs costă diferit în funcție de ce parte a tejghelei te afli. În realitate, PAC a presupus subvenționarea produselor agricole combinată cu controlul prețurilor în așa fel încât prețurile să nu poată scădea odată cu creșterea ofertei, așa cum s-ar fi întâmplat în mod natural. Într-o economie liberă atunci când productivitatea creşte şi se produc mai multe lucruri preţurile scad mulţumită beneficiilor economiei de scală (după cum se întâmplă de pildă de 30 de ani în industria calculatoarelor). Însă eminenţele din spatele PAC credeau că, pentru a nu ne trezi fără mâncare, fermierilor trebuie să li se asigure preţuri cât mai mari.

După cum era de aşteptat, dacă subvenţionezi X și ții prețul fixat mare, obţii cantităţi excesive din X, „excesiv” însemnând mai mult decât se vând. „UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul UE.” (mențiunea din paranteză e în original) Cu alte cuvinte, guvernele europene iau prin taxe banii din buzunarele non-fermierilor pentru a le asigura fermierilor preţuri crescute artificial. Fermierii se bucură şi produc o grămadă. Dar consumatorii nu mai au banii să cumpere toate aceste produse. Şi ce fac guvernele europene? Iau şi mai mulţi bani prin taxe de la non-fermieri, pentru a-i ajuta pe fermieri să exporte produsele în afara UE. Dar nici asta nu-i suficient pentru că nici cei din afara UE nu vor produsele europene scumpe, iar atunci te trezeşti cu depozite tot mai mari de produse pe care nu le vrea nimeni. Şi ce fac atunci guvernele europene? Iau încă şi mai mulţi bani prin taxe de la non-fermieri pentru a plăti pentru spaţiile de depozitare: „Excedentele au fost retrase de pe piaţă prin subvenţionarea depozitării produselor (sistemul de intervenţie publică) sau prin exportarea subvenţionată a produselor în terţe ţări pentru a evita o cădere a preţurilor la poarta fermei.” (sublinierea mea) Oricine crede în mitul că supraproducţia ar fi o consecinţă naturală a capitalismului ar trebui să fie mai atent la rolul intervenţiei statului în această poveste!

„Pentru a evita o cădere a preţurilor la poarta fermei” – până acum totul e bine pentru fermieri. Lor le convine. În raport, la secţiunea „Un rezultat cu care ne mândrim” (!), CEADR scrie: „Îmbunătăţirea eficienţei fermelor şi stimulentele oferite de PAC au condus la o creştere majoră a producţiei alimentare din anii ’60 încoace. S-au înregistrat creşteri spectaculoase ale nivelurilor de producţie şi autoaprovizionare. În acelaşi timp, au crescut veniturile fermelor, în multe cazuri prin creşterea dimensiunii acestora pe măsură ce unii agricultori părăseau sectorul agricol, iar fermele se uneau.” Cu alte cuvinte, în pofida subvenţiilor şi ajutoarelor, fermierii tot plecau de la ţară la oraş! De fapt industrializarea din ţările europene, realizată în mare măsură datorită economiei de piaţă (job-urile din oraşe sunt mai atractive decât cele de la ţară), a fost cu mult mai puternică decât industrializarea forţată (organizată de stat) din statele comuniste. După decenii de agresiune împotriva ţăranilor (li s-au furat terenurile, naţionalizarea fiind încheiată cu chiu cu vai de-abia în 1965), după decenii de mutare forțată a țăranilor la oraș, România tot are jumătate din populație în mediul rural. Industrializarea occidentală, relativ guvernată de economia de piaţă, a fost şi ceva mai cu cap decât cea din ţările comuniste, ei având mai puţini monştri industriali alde Tractorul Braşov, cu care de 15 ani tot nu ştim ce să facem din cauză că închiderea unor uzine atât de mari afectează atât de mulţi oameni.

Însă situaţia nu a rămas roză nici pentru aceşti tot mai puţini fermieri occidentali ţinuţi în cârcă de restul populaţiei. Motivul a fost că statele europene nu mai ştiau ce să facă cu munţii de alimente inutile şi au sfârşit până la urmă prin a-i blama pe fermieri. Dar înainte de a ajunge la asta, primul pas a fost să denumească aceşti munţi de alimente inutile „stocuri de intervenţie”, sugerându-se că au nu ştiu ce rol strategic, dacă rămânem vreodată, Doamne fereşte, fără mâncare. O altă strategie este zgândărirea mândriei naţionaliste a autosuficienţei – „Producem aproape totul” se laudă şi astăzi CEADR – în pofida faptului că beneficiile auto-suficienţei reprezintă un mit economic cunoscut de peste 150 de ani, de la respingerea corn laws din Marea Britanie (care erau susţinute prin acelaşi argument absurd al presupusului interes strategic al auto-suficienţei agricole).

Ultima oară când Europa occidentală a rămas fără mâncare a fost în 1845-1850, când au murit 100 000 de oameni în Europa continentală şi un milion doar în Irlanda, iar cauzele acestui dezastru au fost pe de o parte absenţa tehnologiei (a pesticidelor şi a ingineriei genetice) fără de care a fost posibilă distrugerea recoltelor de cartofi de către un parazit, şi pe de altă parte tocmai legile protecţioniste care impiedicau importurile de cereale. (Unii istorici consideră că acest dezastru umanitar a fost ceea ce a declanşat revoluţiile de la 1848.) Ultima oară când România a trecut printr-o asemenea criză a fost în 1947 când într-un singur an au murit de foame între 20,000 şi 40,000 de persoane; cauza a fost seceta şi controlul preţurilor (ţinute artificial mici). Începând din 1945 producţia agricolă a României a scăzut brusc la 38%. Jumătate de milion de oameni au fost salvaţi de ajutorul primit de la Statele Unite, gestionat de Crucea Roşie şi de armata americană. Dacă în Europa de Vest politica statului a fost de a controla preţurile la mâncare în aşa fel încât să fie cât mai mari, în Europa de Est statul a făcut exact opusul, proprietarii de pământ fiind consideraţi „exploatatori”. Agricultura română a fost distrusă de sistemul comunist prin controlul preţurilor, exproprieri şi asociaţii forţate (CAP-uri) şi nu şi-a revenit nici până astăzi.

În ceea ce priveşte Europa occidentală situaţia a devenit tot mai absurdă în sens invers, în 1993 atingându-se apogeul: peste o sută de milioane de tone de cereale pe care nu voia nimeni să le cumpere:

Sursa: Comisa Europeană pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Politica Agricolă Comună pe înţelesul tuturor, p. 7

După cum se vede din grafic, anumite măsuri au fost luate şi în 1996 munţii de alimente inutile aproape au dispărut (cel puţin temporar). Nu vă faceţi însă iluzii, atunci când vine vorba de Psihoza Agricolă Comunitară raţiunea n-are trecere; principiul este de a opune absurdului un absurd şi mai mare. Măsura care a fost luată la nivel european a fost războiul împotriva agricultorilor care produc prea mult: „În perioada anilor ’80–’90, UE a introdus în politica agricolă unele măsuri ce încercau să limiteze producţia de produse excedentare. S-au utilizat diverse măsuri: cote fixe la producţia de lapte, cu penalizări în caz de depăşire; limitarea suprafeţelor cultivate/numărului de animale pentru care un agricultor putea cere subvenţii; scoaterea terenurilor din circuitul agricol, iniţial voluntară, apoi obligatorie, pentru a le impune agricultorilor să lase o parte din terenuri necultivate. Treptat, aceste politici au dat rezultate, iar excedentele s-au redus.” Cu alte cuvinte, în loc sa acţioneze împotriva cauzelor, şi anume să elimine intervenţia statului pe piaţa agricolă şi să permită preţurilor să scadă la nivelul lor natural determinat de cerere şi ofertă (aşa cum au făcut de pildă Australia şi Noua Zeelandă), statele europene au acţionat asupra efectelor (cu excepţia notabilă a Suediei). Acest lucru are drept consecinţă o creştere şi mai mare a irosirii banilor contribuabililor. Doar că acum nu mai câştigă nimeni. Dacă înainte fermierii câştigau şi consumatorii pierdeau, acum toată lumea pierde. Numai „tehnocraţii” europeni au un sentiment călduţ de împlinire – ei chipurile şi-au făcut treaba. Efectul dorit a fost atins, mijloacele nu contează.

Odată ce statul şi-a asumat rolul de a le dicta fermierilor cum să-şi facă treaba, a fost deschisă poarta către un nou tip de restricţii extinse cu pretexte ecologiste şi/sau de protecţia consumatorului. „Consumatorii europeni doresc alimente sigure şi sănătoase,” declară CEADR. „UE doreşte să se asigure că toţi cetăţenii săi consumă alimente cu standarde ridicate de calitate.” Însă preferinţele consumatorilor se manifestă într-un singur fel: prin ceea ce cumpără sau nu cumpără. Dacă UE restricţionează piaţa alimentelor, interzicând unor produse să mai ajungă pe piaţă, nu face decât să restricţioneze dreptul consumatorilor de a dori sau nu ceva. „Europenii” la modul colectiv-unitar nu există, poate că unii europeni preferă alimente produse în ferme high-tech ultra-sigure, în timp ce alţii preferă alimente produse prin metode tradiţionale cu un gust mult mai bun, în timp ce alţii preferă alimente produse din plante modificate genetic mult mai ieftine. Toate formele de producţie au avantaje şi dezavantaje şi nu este treaba UE să facă aceste judecăţi de valoare în locul producătorilor şi consumatorilor. Altfel spus, nu este treaba politicienilor să se bage în seamă ca intermediari inutili şi ultra-costisitori între producători şi consumatori. „UE doreşte să se asigure că toţi cetăţenii săi consumă alimente cu standarde ridicate de calitate.” Cine este acest „UE” care „doreşte” chestii?! Şi eu fac parte din UE, chiar dacă doresc să consum numai junk-food, E-uri, şi alimente infestate cu pesticide (dacă nu găsesc din cele modificate genetic).

În ultimii ani, există şi o reacţie împotriva măcar a unora dintre acestor absurdităţi, cum ar fi propunerea Suediei de a elimina toate subvenţiile agricole, susţinută de Germania, Olanda, Danemarca şi Marea Britanie – din păcate nu şi de România. Ceea ce a deschis ochii multora este tocmai efectul pe care PAC l-a avut şi îl are asupra Africii şi a ţărilor în curs de dezvoltare. Oferind fermierilor europeni subvenţii pentru a putea intra pe pieţe străine, PAC distorsionează aceste pieţe, efectul fiind de multe ori de a-i aduce la faliment pe fermierii locali; iar dezvoltarea economică urbană sau industrială din aceste ţări adeseori nu este suficient de mare pentru a putea prelua (suficient de rapid) tot acest surplus de forţă de muncă potenţială. Pe de altă parte, UE interzice importurile de produse din aceste ţări pe o serie întreagă de criterii arbitrare, pretextul fiind protecţia consumatorului european. Însă consumatorul european nu este un copil de doi ani să aibă nevoie de asemenea protecţie, ci este unul dintre cei mai bine informaţi şi grijulii consumatori din lume. Aceste interziceri sunt ipocrite, adevăratul motiv pentru care sunt interzise nefiind protecţia consumatorului, ci perpetuarea „protejării” fermierilor europeni – chiar dacă acest lucru este în defavoarea intereselor restului populaţiei europene (care ar putea avea acces la alimente şi mai ieftine şi nu doar la cele produse de câteva mari corporaţii). Am menţionat deja preţul pe care fermierii europeni au trebuit să-l plătească pentru această „protecţie”: pierderea dreptului de a decide ce să facă cu propria lor proprietate, de a fi suverani pe fermele lor.

Toată lumea recunoaşte în prezent că e ceva neînregulă cu PAC. Însă politica oficială de reformă a PAC este mult mai insignifiantă decât propunerea suedeză: „În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii,” ne povesteşte CEADR. „În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată. În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază.”

Această reformă poate că sună bine pentru oricine cunoaşte efectele secundare ale PAC-ului din trecut (munţii de alimente inutile şi falimentarea agriculorilor din lumea a treia), însă are de fapt în vedere permanentizarea stării de servitute a fermierilor europeni faţă de stat. Chiar dacă la nivel declarativ se spune: „Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei «decuplare») îi va face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului.” În realitate, este vorba doar de wishful-thinking. Intervenţia pe piaţă prin subvenţii masive date după orice criteriu, oricât de bine intenţionate, îi decuplează pe producători de consumatori. Dacă banii cei mai mulţi vin nu mulţumită satisfacerii cererii pe piaţă, ci mulţumită satifacerii cererilor birocraţilor europeni, atunci producătorii nu se vor interesa de piaţă, ci de dorinţele birocraţilor. Este exact ceea ce s-a întâmplat şi până acum. Lupul îşi schimbă părul dar năravul ba!

Există un oarecare model de reformă agricolă pentru Europa: reforma din Australia şi Noua Zeelandă. În prezent Australia şi Noua Zeelandă au unele dintre cele mai puţin reglementate agriculturi din lume şi nu au deloc subvenţii pentru agricultură. Cu toate acestea fermierii lor nu au probleme în a concura pe piaţa internaţională cu produsele subvenţionate din Europa şi din Statele Unite; dimpotrivă starea agriculturii lor este mult mai bună, tocmai pentru că, pentru a putea face faţă concurenţei, au fost nevoiţi să inoveze şi să dezvolte tehnologia agricolă mai bine decât oricine altcineva. Nu e întâmplător că cea mai bună vacă din lume e din Australia. Tocmai de aceea, efectul pe termen lung al PAC, fie el şi reformat, nu este deloc favorabil fermierilor europeni, pentru că le asigură rămânerea în urmă. Desigur, UE nu doreşte acest lucru, însă asta este ceea ce se obţine mulţumită structurii de stimulente pe care o creează cadrul său intituţional. Ceea ce trebuie să facă UE este să uşureze tranziţia fermierilor către economia de piaţă, şi nu să continue tradiţia de distorsiune a pieţei, cu efecte negative imprevizibile la nivel global. Iar cea mai bună cale de a-i ajuta pe fermieri este să îi lase liberi să facă ce vor cu proprietăţile lor. Aceştia, şi nu birocraţii care n-au văzut în viaţa lor o vacă decât la Discovery Channel, sunt care ştiu cel mai bine cum să fie agricultori.

Alte link-uri:

The Economist, Certain Ideas of Europe: Food prices soar, Euro-politicians talk rot