16 September 2009

Nietzsche despre mantuire si resentiment

Vladimir Tismaneanu a lansat o provocare mai multor prieteni, de a scrie cate ceva despre resentiment. Ceea ce m-a mirat pe mine e cat de multi dintre cei care au incercat sa scrie ceva mai pretentios s-au raportat la Nietzsche. Din pacate, ce scriu ei despre ce zice Nietzsche (1, 2, 3) n-are practic nimic de-a face cu ce zice Nietzsche insusi :) Patosul crestin resentimentar cu care Teodor Baconsky se ia la tranta cu o teorie filosofica pe care in mod evident nu o intelege e chiar amuzant:

Nu creştinismul e matricea resentimentului, ci revoluţia modernă, ca practică a unui anticreştinism radical. Antonimele resentimentului – iubirea, prietenia, uitarea sau iertarea – demonstrează, cu toată forţa rostirii,  că omul resentimentar este străin de valorile Evangheliei. Aş spune însă altceva, rugîndu-te să ierţi abaterea de la canoanele corectitudinii politice: resentimentul este ura de sine a sclavului care nu suportă povara libertăţii. Omul resentimentar se simte: 1. jignit din naştere. 2. neconsolabil. 3. inferior. El nu-şi acceptă originea, respinge solidaritatea şi detestă superioritatea altuia, pe care-l transformă, pentru a se justifica, în model negativ.

Nu-s caracteristicile astea 1 2 3 plus incapacitatea de a suporta “povara libertatii” aproape o definitie a crestinismului?! Jignit din nastere = suntem intrinsec pacatosi. (Btw:  o tactica geniala sa definesti dorintele sexuale drept “pacat” daca vrei sa fi sigur ca nu-ti scapa nimeni din definitie!) Neconsolabil = numai un tataie invizibil din cer te poate consola “cu adevarat”. Inferior = fii supus (ati intrat vreodata intr-o biserica sa vedeti cum se simte?!)

Iata un fragment din capitolul din Asa grait-a Zarathustra numit “Despre mantuire” (traducerea lui Stefan Augustin Doinas) care mi se pare ca e cam cea mai buna anatomie a conceptului de resentiment realizata pana acum de cineva:

Un om ce vrea, un creator şi un vizionar, o punte către viitor şi însuşi viitorul — dar şi infirmul vai! care se-aţine la capul podului — iată ce este Zarathustra! Dar şi voi vă-ntrebaţi adesea: „Ce este Zarathustra pentru noi? Cum să-l numim?” Şi ca şi mine voi răs­pundeţi prin alte întrebări.

E numai cel care promite? Sau cel ce împlineşte? Uzurpator e? Sau moştenitor? O toamnă? Poate un brăzdar de plug? Un medic? Poate un convalescent?

Este el oare un poet? Un om ce spune adevărul? Un eliberator? Sau un dresor? Om bun? Om rău?

Eu umblu printre oameni ca printre fragmente ale viitorului: un viitor pe care-l văd.

Şi tot efortul meu, tot visul meu este să-adun, să realcătuiesc tot ce-i acuma rămăşiţă şi enigmă şi oribilă-ntîmplare.

De altfel, cum aş suporta eu să fiu om, dacă-acest om n-ar fi-n acelaşi timp poet, tălmaci al tainelor, mîntuitor al întîmplării!

Să-i mîntuieşti pe cei trecuţi şi orice „A fost” să-l schimbi într-un „Aşa a fost voinţa mea!” — abia aceasta-nseamnă pentru mine mîntuire.

Voinţa — iată cum se numeşte liberatorul şi heral­dul bucuriei: aşa v-am învăţat, prieteni dragi! Acuma însă ascultaţi aceasta: voinţa însăşi este un prizonier.

A vrea înseamnă a te libera; dar cum o să numim atunci ceea ce-l pune chiar şi pe liberator în lanţuri?

„A fost” — acesta este numele ce-l poartă scrîşnirea dinţilor şi suferinţa-nsingurată a voinţei. Neputincioasă-n faţa a ceea ce s-a săvârşit — ea este-o proastă spectatoare mînioasă a trecutului.

Voinţa nu poate nimic retrospectiv. Ea nu poate dis­truge timpul nici lăcomia timpului — aceasta-i solitara suferinţă a ei.

A vrea înseamnă a te libera: ce născoceşte oare vo­inţa însăşi, ca să se smulgă din durerea ei şi să-şi bat­jocorească închisoarea?

Vai! nu există prizonier care să nu înnebunească! Dar tot prin nebunie se eliberează voinţa prizonieră.

Mînia ei ascunsă e că timpul nu curge îndărăt; „fap­tul acela ce s-a petrecut” — aceasta este stînca pe care nu o poate ea rostogoli.

De-aceea plină de mînie şi de supărare ea rostogo­leşte stînci şi se răzbună pe aceia care nu simt aceeaşi supărare şi mînie.

Şi iată cum voinţa, cea eliberatoare, devine-agent al răului: pe tot ce este-n stare să sufere ea se răzbună, pentru că n-are forţă-asupra a ceea ce s-a întîmplat.

Şi-aceasta este răzbunarea ca atare: aversiune a vo­inţei împotriva timpului şi împotriva-a tot ceea ce-a fost.

Într-adevăr, o mare nebunie se ascunde în voinţa noastră; şi este un blestem al omenirii că-această ne­bunie a-nvăţat să fie spirit!

Spirit al răzbunării: prieteni dragi, aceasta este cea mai-naltă formă a cugetării omeneşti pînă acum; şi peste tot unde a existat vreo suferinţă, va trebui să fie şi pedeapsă-ntotdeauna.

„Pedeapsă” — e numele pe care şi-l acordă răzbuna­rea însăşi: un nume mincinos cu care simulează buna ei credinţă.

Şi cum agentul însuşi al voinţei suferă deoarece nu stă-n puterea ei vreo retrospectivă, voinţa însăşi şi viaţa-ntreagă sunt pedeapsă.

Şi astfel nor de nor se adunară peste spirit, pînă ce nebunia începu să predice: „Totul e pieritor, de-aceea totul merită să piară!”

„Şi-aceasta este chiar dreptatea însăşi, această lege-a timpului silit să-şi devoreze propriii copii” — iată ce propovăduieşte nebunia.

„Moral sunt lucrurile ordonate după dreptate şi după răsplată. O, unde este mîntuirea de fluxul lucrurilor, de pedeapsa «existenţei»?” — iată ce propovăduieşte nebunia.

„Ce mîntuire poate să existe, odată ce există un drept etern? — Vai, de neclintită-i stînca lui «A fost»: eternă trebuie să fie-orice pedeapsă!” — iată ce pro­povăduieşte nebunia.

„Nu, nici o faptă nu poate fi nimicită: atunci cum ar putea să fie nefăcută prin pedeapsă! Aceasta, aceasta este veşnicia pedepsei «existenţei», că însăşi existenţa trebuie să fie necontenită faptă şi greşeală!

Decît dacă, pînă la urmă, voinţa însăşi s-ar elibera şi-ar deveni o nonvoinţă —”: dar voi, prieteni dragi, cunoaşteţi bine acest refren al nebuniei!

V-am liberat de-acest refren, atunci cînd v-am vestit: „Voinţa este creatoare.”

Orice „A fost” e rămăşiţă, enigmă şi oribilă-ntîmplare — pînă în ziua cînd voinţa creatoare zice: „Aşa a fost voinţa mea!”

Pînă în ziua cînd voinţa creatoare zice: Aceasta e voinţa mea! Şi tot aşa va fi de-aci-nainte!”

Dar zis-a ea cîndva acestea? Şi cînd anume? S-a destrămat oare voinţa de propria ei nebunie?

Şi-a devenit voinţa sie însăşi mîntuitoare şi herald al bucuriei? S-a dezvăţat ea de orice răzbunare şi scrîşnire-a dinţilor?

Şi cine a-nvăţat-o împăcarea cu timpul şi cu ceea ce întrece orice-mpăcare?

Căci ceea ce întrece orice împăcare voinţa însăşi tre­buie s-o vrea, voinţa care e voinţă de putere — dar cum îi reuşeşte ei aceasta? Cine-a-nvăţat-o să vrea chiar întoarcerea a tot ce-a fost?”