28 December 2009

Despre limita lui Liiceanu

Citesc pe blogul lui Patrascanoiu ca ar fi citit cartea lui Gabriel Liiceanu Despre limita pe cand era student si ca “este una dintre cartile pe care le-am ‘masacrat’ cu sublinieri si cu adnotari in creion”. Mi-am adus aminte ca am facut si eu acelasi lucru acum 6 ani, tot pe vremea cand eram student (doar ca nu cu creionul, ci pe calculator pentru ca aveam cartea in format electronic piratata de undeva). Iata rezultatul lecturii mele de atunci:

Libertatea gravitaţională (din Despre limită de Gabriel Liiceanu)

Aşa cum zborul nu e cu putinţă în afara gravitaţiei

îmi pare rău să fiu cîrcotaş de la început, dar zborul este cît se poate de posibil şi în afara gravitaţiei – mai ales zborul prin spaţiul cosmic – ce legătură e între zbor şi gravitaţie??!!

libertatea nu are sens decît în condiţiile existenţei limitei.

Ăsta a fost un argument?

Libertatea reală este libertate gravitaţională şi ea trebuie distinsă de libertatea idealizată şi „pură“.

Adineauri spunea că libertatea nu are sens în afara limitei, acum spune că totuşi există o libertate care are sens şi în afara limitei, aia “idealizată, «pură»”, doar că această libertate “nu e reală”. Chiar nu poate să facă o distincţie între a avea sens şi a fi real ?! Balaurii au sens dar nu sînt reali – e o distincţie foarte simplu de înţeles.

Într‑un spaţiu al libertăţii non‑gravitaţionale se poate întîmpla orice. Dar tocmai pentru că se poate întîmpla orice, într‑un asemenea spaţiu nu se întîmplă nimic.

Asta e greşit logic! Ceva nu e posibil pentru că e posibil. Sau: ceva nu e posibil pentru că sînt posibile şi alte lucruri. De unde pînă unde sînt cei doi termeni legaţi prin “pentru că”?!

Nimicul este spaţiul libertăţii non‑gravitaţionale, este „spaţiul“ în care totul e cu putinţă şi în care nu se întîmplă de fapt nimic.

De ce nu a pus în ghilimele şi prima dată cînd a scris „spaţiu”? Mă nedumereşte. Şi ce se poate înţelege din “nimicul este «spaţiul» în care nu se întîmplă nimic”??!!

Spaţiul libertăţii non‑gravitaţionale este spaţiul pre‑fiinţei.

Ce-i aia „pre-fiinţă”?!

Prima limită care face cu putinţă existenţa libertăţii este însuşi faptul de a fi. O dată cu faptul că ceva este, în loc să nu fie, apare limita ca o condiţie de manifestare a libertăţii gravitaţionale, a libertăţii care trebuie, ca să se poată manifesta, să depindă, să atîrne de ceva.

Încerc din răsputeri să cred că există o semnificaţie a celor spuse aici, doar că mi se pare total aiurea, a fi nu e o limită, ci invers, limita defineşte ceea ce este – domnul L. confundă cauza cu efectul. Sau altfel, limita este modul prin care descriem ceea ce este – caz în care domnul L. confundă cunoaşterea cu existenţa. Iar a spune că pentru ca să poţi fi liber trebuie ca mai întîi să exişti mi se pare o afirmaţie pseudo-filozofică, tautologică, o glumă de prost gust.

Fiinţa creează cadrul de referinţă al libertăţii, ea este însăşi condiţia ei gravitaţională. Ceva ajunge să fie înseamnă: ceva a ieşit din indeterminarea absolută a nimicului, din nelimitarea lui, şi a primit limita fiinţei. Drumul care deschide către libertatea gravitaţională începe astfel cu însuşi faptul de a fi.

Complet aberant. Lasă să se înţeleagă că ceva există înainte de a exista. Înainte de a exista el există într-o stare de „indeterminare absolută”. Înainte de a exista nu există şi cu asta basta. În realitate, ceva nou apare pentru că altceva s-a schimbat, s-a reorganizat. De exemplu copilul apare pentru că mama mănîncă şi materia respectivă este organizată în interiorul uterului ei în forma copilului după planul ADN conţinut în ovulul fecundat de spermatozoid.

Aşa se face că – agent al libertăţii gravitaţionale

Acum e vorba de un agent?!

– prima limitaţie pe care trebuie să o suport

Cine s-o suporte? ăla care nu există încă?!

este tocmai faptul de a fi. Dar faptul de a fi, la rîndul său, este, în el însuşi, o pură indeterminare. A fi ce?

Ce se nimereşte. Domnul L. are cumva împresia că „a fi” este un fel de obiect care există separat de celelalte obiecte? Sau că „a fi” este un „fapt” concret la fel cum este să zicem un fulger? Sau crede că obiectele reale se construiesc din nişte piese de lego, iar una dintre aceste piese de lego este piesa numită „a fi”? Sau crede că toate lucrurile se fac dintr-un lucru iniţial numit „a fi” care după ce „apare” din „nimic” se şlefuieşte şi devine acel ceva particular care este? Are impresia că oamenii şi toate lucrurile apar la fel cum apare o sculptură din bucata de marmură neşlefuită? Că există „un agent” care ne şlefuieşte din „starea noastră iniţială indeterminată”? Nu-nţeleg cum poate cineva să ajungă să creadă şi pe deasupra să şi scrie asemenea idioţenii. Am un sentiment de deja-vu: de ce nu mergeţi mai bine şi citiţi comentariul lui Carnap la Heidegger?

Acest „ce“ este limitaţia suplimentară care, ea abia, scoate fiinţa din indeterminarea ce ar face‑o să se confunde cu nimicul. Faptului de a fi pur şi simplu trebuie să i se adauge acela de a fi conştient de faptul de a fi pentru ca libertatea gravitaţională să poată lua naştere.

Deci o altă piesă de lego este „faptul de a fi conştient”?

Fiinţa şi conştiinţa fiinţei sînt condiţii de existenţă ale libertăţii gravitaţionale:

Faptul că o condiţie necesară a libertăţii este conştiinţa este ceva extrem de discutabil şi nu este admis să fie afirmat în felul acesta dogmatic [întîmplător nici nu sînt de acord cu ideea asta – de exemplu un cîine, cu toate că nu e dotat cu conştiinţă (i.e. nu se recunoaşte în oglindă), este totuşi dotat cu libertate pentru că acţiunile sale nu pot fi prevăzute cauzal, ci pentru ca să-i prevedem acţiunile trebuie să-i atribuim scopuri şi intenţii – deci voinţă, deci libertate; situaţia este deci exact invers decît spune G.L.: libertatea este o condiţie necesară a conştienţei şi nicidecum invers]

„a fi“ şi în speţă „a fi conştient de faptul că eşti“ sînt limite prin care se operează transferul de la libertatea „pură“ la libertatea gravitaţională.

Începe să mă enerveze tot mai tare: este pur şi simplu incoerent: mai întîi a spus că “libertatea «pură»” nu are sens, dup-aia s-a răzgîndit şi a spus că are sens dar că nu există, iar acum tot bălmăjeşte despre cum libertatea asta “pură” (care, reamintesc, nu există) se transformă treptat în “libertatea reală” prin “limitele” care i se impun.

Însă la rîndul lui faptul de a fi conştient pretinde o nouă limitaţie.

Cum adică „pretinde”?! cine pretinde? sau dacă înţelegem metaforic pe „pretinde” şi nu îl interpretăm intenţional, atunci dacă „pretinde” nu ştiu ce, nu înseamnă că acel lucru pretins există deja? deci că nu e vorba de adăugarea unei „limitări” suplimentare, de „o nouă limitaţie”?

Căci altminteri, faptul de a fi conştient de faptul că eşti este şi el, chiar dacă nu în măsura în care era simplul fapt de a fi, o pură indeterminare.

De ce să fie „pură”? nu îi aplicase deja o „limitare”?! „pura indeterminare” nu era „nimicul” ăla de la „început”?!

A fi conştient de faptul de a fi se aplică deopotrivă unui zeu, unui înger sau unui om.

Acum vorbim despre zei şi îngeri?!

A fi conştient de faptul că eşti – cum? Infinit, sempitern

(ce-o mai însemna şi cuvîntul ăsta?! bună treabă: bagăm la bătaie noua limbă de lemn – nu sîntem în stare să spunem nimic însă, iată! o putem face cu cuvinte ciudate, aşa că poate cititorul se simte intimidat şi ne crede deştepţi)

sau finit? Finitudinea este, alături de fiinţă şi conştienţă, a treia condiţie limitativă a libertăţii ca libertate gravitaţională. A fi, a fi conştient că eşti şi, în speţă, a fi conştient că eşti finit circumscriu condiţia libertăţii gravitaţionale ca libertate umană.

Acum a mai băgat o expresie magică: „libertate umană”. Deci avem „libertate pură”, „libertate gravitaţională” şi „libertate umană”. Avem „libertatea pură” pe care nu a definit-o deloc dar i-a dat nişte sinonime răuvoitoare, „nimic”, „indeterminare totală”, „lipsă de sens”. Apoi, a început să-i aplice „libertăţii pure” tot felul de „limitări”, 1, 2, 3, limitări rămase complet nedefinite (şi după toate aparenţele domnul L. nici nu este la curent cu problema libertăţii şi a conştienţei în filozofia contemporană pentru că în mod inconştient a tras oblonul în mod dogmatic peste nişte chestii controversate), şi a transformat-o astfel în „libertatea gravitaţională”. (De asemenea nici ce-i aia o „limitare” în general în contextul ăsta lingvistic complet aberant pe care-l construieşte nu a definit.) Dup-aia ne-a spus că această glorioasă „libertate gravitaţională” este o formă de „libertate umană” – ceea ce evident ne-a băgat în ceaţă încă şi mai tare decît ne imaginam că ar mai fi posibil. Adică acum se subînţelege că mai există şi alte tipuri de libertăţi în afară de „libertatea umană” şi în acelaşi timp se presupune că mai există şi alte tipuri de „libertăţi umane” în afară de „libertatea gravitaţională”. Nu pot decît să trag concluzia că în această carte se încearcă desfiinţarea conceptului de libertate. Tactica adoptată nici măcar nu e originală, este pur şi simplu introducerea unei inflaţii de expresii golite de sens prin care se creează iluzia unor „distincţii” importante şi relevante – în realitate este vorba de un şir de incoerenţe şi pseudo-probleme. În loc să se concentreze pe conţinutul problemelor se concentrează pe formă şi se pierde în cuvinte.

Dar faptul de a fi om continuă să rămînă o pură indeterminare. Ce fel de om? Bărbat sau femeie? Alb, negru sau galben?

Acum sper că n-o fi şi rasist!!

Născut în ce secol, în ce ţară, din ce părinţi şi aparţinînd cărei caste?

Cărei caste?! Mai are puţin şi începe să vorbească despre lupta de clasă.

Vorbind ce limbă şi aparţinînd cărei religii? Laolaltă cu fiinţa, conştienţa şi finitudinea – sexul, rasa, epoca, locul, ascendenţa

ce ascendenţă? sîngele? la asta se referă??

casta

casta?!

limba şi religia

de ce nu şi naţionalitatea? sau codul genetic? sau horoscopul? sau întîmplările din copilărie? de unde a scos chestiile astea complet arbitrare? de ce nu-mi spune de ce le-a ales tocmai pe astea?

alcătuiesc cercul limitelor dinlăuntrul căruia se exersează libertatea gravitaţională ca libertate condiţionată.

Dar ce, n-am libertatea să-mi schimb religia?! sau locul sau limba?

Căci toate aceste limite constituie condiţiile ei de exersare, terenul ferm de pe care ea se ridică, sistemul de îngrădiri din mijlocul căruia ea se manifestă ca libertate.

Nu-i întîmplător că l-au acuzat ăştia că e fascist! Gabriel Liiceanu chiar este fascist!! Înţelegeţi ce spune? Tocmai a spus că oamenii se nasc într-o anumită „castă” şi cu o anumită „ascendenţă” și că libertatea lor nu se poate manifesta decît în interiorul acestei „caste” şi „ascendenţe”. Ce-nseamnă „nu se poate manifesta”? De ce să nu se poată manifesta şi în afara ei? E clar, că fizic vorbind se poate. Dar atunci de ce nu? Evident pentru că nu i se permite să se manifeste. Și eu care aveam impresia că francezii ăia exagerau.

Caracteristica tuturor acestor limite – fiinţa, conştienţa, finitudinea, sexul, rasa, epoca, locul, ascendenţa, casta, limba, religia – este faptul că ele vin de dinaintea alegerii noastre: nu am ales să fiu, să fiu om, să fiu bărbat, să am pielea albă, să mă nasc în cutare zi, în cutare loc, din cutare părinţi, să mă cheme în cutare fel, să vorbesc limba pe care o vorbesc şi să aparţin cutărei religii. Nu am ales nimic din toate acestea.

Dar ce te împiedică scumpi să alegi ce limbă să vorbeşti, ce religie să ai etc. Şi ce importanţă are limba ta maternă? Sau că ai pielea albă?!

Şi nealegînd să fiu şi să fiu om, nu am ales să fiu liber.

Propagandă fascistă clară: liberalismul este autocontradictoriu pentru că spune că trebuie să faci ceea ce ce alegi, dar tu nu alegi să alegi, deci n-ar trebui să alegi nimic – consecinţa evidentă: trebuie să te supui statului, să alegi ceea ce consideră statul că e bine pentru tine.

Acesta este paradoxul libertăţii gravitaţionale: libertatea vine, laolaltă cu limitele care o fac cu putinţă, de dinaintea alegerii mele.

E paradox, aşa a scris! Fantastic! Şi eu mă gîndeam că am exagerat adineauri! Era cît pe ce să şterg!

Libertatea este un dat şi ca atare ea nu poate constitui obiectul unei elecţiuni ulterioare.

Ceea ce a fost dat a fost dat!! acuma e legionar! acuma începe să-i dea si cu Dumnezeu! Preferam dacă rămînea la nazişti! Dar să nu ne grăbim, să vedem cui trebuie să fim recunoscători pentru acest „dar”, lui Dumnezeu sau statului? Asta-i întrebarea.

nu poate fi refuzat

cum să nu poată?! e suficient să te sinucizi. Poate că vrea să spună că nu ai dreptul să-l refuzi, ceea ce e o cu totul altă mîncare de peşte

şi, laolaltă cu toate celelalte limite ce alcătuiesc cercul în care ea se manifestă, libertatea are un caracter natural:

să-i mulţumim naturii deci

ea este rezultatul unei conferiri neprovocate şi a unei primiri nelibere. Omul primeşte libertatea de dinaintea libertăţii sale.

Clar. Mai citiţi încă odată propoziţia de adineauri pentru că e tare.

Liber în esenţa sa, el nu este liber la nivelul instituirii sale ca fiinţă liberă.

Încă şi mai clar. Cred că pînă şi Iliescu l-ar invidia pentru perlele astea.

El este un produs liber, şi astfel – nicicum amestecat în conferirea propriei sale libertăţi.

Mare căcat. Gigantic. În capitolul următor va urma probabil să spună că mai există încă în continuare o „indeterminare”: Care este forma pe care o ia libertatea? Nu vreau să mă gîndesc ce-o să mai spună. Şi eu care pînă acum aveam o impresie mai bună despre Liiceanu! Ce-ar fi ca mai departe să citiţi mai bine Ortega y Gasset şi s-o lăsăm baltă cu „elitele” româneşti? Pe bune.

21 December 2009

Strange Beliefs: Edward Evans-Pritchard

Part of a television series 'Strangers Abroad', shown on television in the 1990s. Details of the programme, including producer, director and other credits are at the end of the film.
The film centres on the work of E.E.Evans-Pritchard, particularly his work on Azande Witchcraft. For interviews with other anthropologists and further materials, please see www.alanmacfarlane.com

de la Vaughan