31 August 2010

Jacques Prévert – Iubire post-industrială

Un bărbat scrie la maşină o scrisoare de dragoste şi maşina îi răspunde de mînă în locul destinatarei

Maşina e teribil de perfecţionată

maşina de spălat cecurile şi scrisorile de dragoste

Şi bărbatul confortabil instalat în maşina lui de locuit citeşte la maşina de citit răspunsul maşinii de scris

Şi în maşina lui de visat cu maşina lui de calculat el îşi cumpără o maşină de făcut dragoste

Şi în maşina lui de realizat visele el face dragoste cu maşina de scris la maşina de făcut dragoste

Şi maşina îl înşală maşinal

cu un oarecare comic şi banal

care-i şoptea suav sub lună:

Sînii tăi tineri străluceau sub lună

dar el a aruncat

o pietricică rece

piatra de gheaţă-a geloziei

pe oglindirea frumuseţii tale

care dansa pe ape în neclintirea serii

dansa cu unduiri domoale şi era goală în splendoarea verii

Şi ea era la fel de mică

dar încă de pe-acum vorbea în ea ceva bătrîn ca lumea

de pe acum ştia lucruri cumplite

ştia de pildă că trebuie să n-ai încredere în nimic

şi se uita la ied şi iedul se uita la ea

şi ea aproape că plîngea

El e ca mine

a spus ea

e trist un pic şi vesel tot un pic

Pe urmă a pornit să plimbe iedul prin livadă

şi a zîmbit şi n-a mai spus nimic

şi ploaia a-nceput să cadă şoptind timid:

„Maşina este foarte perfecţionată.”

[mixaj „Dragoste á la robot”, „Gîrla”, „Nori” folosind traducerea lui Gellu Naum]

16 August 2010

Haidt & Graham - Planet of the Durkheimians, Where Community, Authority, and Sacredness are Foundations of Morality

How to start an academic paper:

It has not yet been revealed to the public, but we have it on good authority that intelligent life was recently discovered on a planet several light years away. The planet has been given an unpronounceable technical name, but scientists refer to the planet informally as “Planet Durkheim.” Judging by the television signals received, Durkheimians look rather like human beings, although their behavior is quite different. Durkheimians crave, above all else, being tightly integrated into strong groups that cooperatively pursue common goals. They have little desire for self-expression or individual development, and when the requirements of certain jobs force individuals to spend much time alone, or when the needs of daily life force individuals to make their own decisions or express their own preferences, Durkheimians feel drained and unhappy. In extreme cases of enforced individualism, they sometimes commit suicide. Durkheimians have a biological need to belong to tight groups with clear and widely-shared norms for behavior.

Given this need, it is not surprising that Durkheimian ethics revolves around groups. For any action they ask: does it undermine or strengthen the group? Anyone whose actions weaken social cohesion is evil and is ostracized. For first offenders the ostracism is brief, but for the most serious offenses the offender is tattooed with the word “Individualist” and is expelled from the group. Durkheimian societies are hierarchically organized by hereditary occupational castes, and most of the ostracism cases involve individuals who fail to perform their caste duties. These individuals seem to prefer their own comfort or own projects to the needs of their highly interdependent groups.

Within a few weeks of the discovery of Planet Durkheim, Google found a way to translate and index all Durkheimian academic journals. We used Google Durkheim to examine the state of social psychology research, and we found a fascinating debate taking place over the puzzle of “The Dissenters.” The Dissenters are a social movement that disagrees with the frequent use of permanent ostracism. The Dissenters point out that the penalty is applied overwhelmingly to members of the lower castes, for whom work is often dull or dangerous. They argue that these individuals are not traitors, they are innocent victims who should be given compassion, more societal resources, and better work. The Dissenters even suggest that society should be changed so that each individual rotates through all the high and low caste positions. The Dissenters acknowledge that such rotations would be less efficient than the current system of lifelong specializations assigned at birth, but they say it would be somehow right or good to do it anyway.

The Dissenters are a puzzle because most of them come from the upper castes. Why would an upper caste Durkheimian press for a change to society that would harm not just him or herself (through loss of privileges) but also society as a whole (through loss of efficiency)? There is no justification for such a position within Durkheimian morality, so Durkheimian social psychologists recently proposed a theory – called “Victim Justification Theory” – to explain the unconscious motives that impel Dissenters to defend traitors and challenge the legitimacy of the social system.

The paper: link.

07 August 2010

Wright v. Yudkowsky: Does life on Earth have a purpose

Wright’s argument: Suppose you’re a Martian and you’re given a fertilized cell. You have never seen anything like it. You have no idea how it came to be (simply by chance or designed either by a natural selection process or by a conscious designer). You look at it and you see it grow and develop into a duck. Would you conclude, on the basis of this single data point, that it is a designed thing (rather than something that appeared by chance)? If yes, isn’t the entire Earth eco-system just like that? It started from something very simple and gradually evolved into something very complex. I.e. shouldn’t we take more seriously the idea that perhaps the entire process of evolution has a meta-purpose (such as building complexity and intelligence)?

Yudkowsky’s argument: No, the analogy is weak because internal elements in the eco-system have cross-purposes, e.g. a fox chases a rabbit, rather than cooperating for a single meta-purpose etc. while all the organs in the duck observed by the Martians work for a single purpose.

Wright argues that 1) the Martians, on the basis of seeing just that single duck, don’t really have very strong evidence supporting the idea that the duck has an optimized design, 2) similar correlations can be seen within the eco-system (e.g. plants produce oxygen for animals etc.), and 3) one cannot easily dismiss the idea that the observed cross-purposes (such as the fox/rabbit example) don’t have a higher optimization role.

The discussion: link

The old discussion with Dennett on the same subject referenced by Wright: link

Hayek about pleasure and civilization

Excerpt from an 1979 interview of Friedrich Hayek by Bob Chitester:

CHITESTER: it seems to me that individuals, in coming at the questions of value, questions of society, the question of enjoyment has to be in there. 
HAYEK: Oh, yes. 
CHITESTER: And it seems it is so often corrupting.  Why is it corrupting? 
HAYEK: Because our instincts, which of course determine the enjoyment, are not fully adapted to our present civilization. ... Let me put it in a much more general way.  What has helped us to maintain civilization is no longer satisfied by aiming at maximum pleasure.  Our built-in instincts -- that is, the pleasure which guides us -- are the instincts which are conducive to the maintenance of the little roving band of thirty or fifty people.  
The ultimate aim of evolution is not pleasure, but pleasure is what tells us in a particular phase what we ought to do.  But that pleasure has been adapted to a quite different society than which we now live in.  So pleasure is no longer an adequate guide to doing what life in our present society wants.  That is the conflict between the discipline of rules and the innate pleasures, which recently has been occupying so much of my work. 
CHITESTER: That suggests that we're outgrowing the usefulness of our native instincts. 
HAYEK: Yes, yes.  And it does raise the question whether the too-rapid growth of civilization can be sustained -- whether it will mean the revolt of our instincts against too much imposed restraints. This may destroy civilization and may be very counterproductive.  But that man is capable of destroying the civilization which he has built up, by instincts and by rules which he feels to be restraints, is entirely a possibility. 
CHITESTER: Yes, that's a kind of a terrifying thing. 
HAYEK: Oh, yes. 
CHITESTER: It suggests that there's no way out.
HAYEK: Well, there is no way out so long as -- It's not only instincts but there's a very strong intellectual movement which supports this release of instincts, and I think if we can refute this intellectual movement -- To put it in the most general form, I have to revert to [the idea that] two things happened in the last hundred years: on the one hand, an always steadily increasing part of the population did no longer learn in daily life the rules of the market on which our civilization is based.  Because they grew up in organizations rather than participating in the market, they no longer were taught these rules.  
At the same time, the intellectuals began to tell them these rules are nonsense anyhow; they are irrational.  Don't believe in that nonsense.  What was the combination of these two effects?  On the one hand, people no longer learned the old rules; on the other hand, this sort of Cartesian rationalism, which told them don't accept anything which you do not understand.  [These two effects] collaborated and this produced the present situation where there is already a lack of the supporting moral beliefs that are required to maintain our civilization.  
I have some -- I must admit -- slight hope that if we can refute the intellectual influence, people may again be prepared to recognize that the traditional rules, after all, had some value.  Whereas at present the official belief is, "Oh, it's merely cultural," which means really an absurdity.  That view comes from the intellectuals; it doesn't come from the other development.

04 August 2010


Imaginează-ţi o cutie cu lacăt. Toată viaţa ai avut-o cu tine, dar n-ai cheia. Nu contează până la urmă că nu o ai. Ai cutia dintotdeauna aşa că ai ajuns să ghiceşti aproape perfect ce-i înăuntru doar din ce zgomote face când o mişti sau din cum îşi schimbă greutatea dintr-o parte în alta. Sau aşa îţi imaginezi – că ai ghici corect ce-i înăuntru. Ideea e că la un moment dat găseşti pe cineva care are cheia. Atunci vei putea descoperi şi mai bine cine eşti. Dar trebuie să descoperi persoana care să fie curioasă să încerce să-ţi deschidă cutia. Această metaforă sună poate bine dar n-are nici o legătură cu realitatea. Imaginează-ţi că nu există nici o cutie, şi nu există nimic ascuns în ea, dar există totuşi ceva de descoperit, există ceva ce tu nu ştii, şi există altcineva care are un fel de cheie. Imaginează-ţi un mesaj secret. Ai purtat dintotdeauna cu tine acest mesaj, dar habar n-ai cum să-l descifrezi. Ţi s-a spus că este important pentru că ar conţine instrucţiunile despre cum să te comporţi în fiecare situaţie posibilă astfel încât să obţii întotdeauna maximul din ceea ce poate fi obţinut. Trebuie să fi în armonie cu persoana care eşti de fapt. La ce bun să ai mesajul dacă nu ai codul? Dar pe măsură ce îţi trăieşti viaţa reuşeşti treptat să ghiceşti părţi din mesaj, comparând cu ce-ţi iese şi ce nu. Înveţi din experienţă şi încerci să prinzi fire din mesaj. Este şi o chestie de inteligenţă. Unii reuşesc să-şi descifreze porţiuni mai mari din propriul mesaj decât alţii. Alţii în schimb şi-au băgat pula, au renunţat, este prea greu, este obositor, este plicticos, au ales să trăiască de pe o zi pe alta ghidaţi doar de ce pare să le ofere plăcere la un moment dat. Alţii au ales să creadă că toţi avem acelaşi mesaj şi că nişte oameni deştepţi din trecut l-ar fi descifrat deja – iată vestea bună: codul se cunoaşte, tot ce trebuie să faci este să crezi că ce ţi se spune e adevărata descifrare, să te supui şi să admiţi că alţii au fost mai deştepţi decât tine chiar şi în ceea ce te priveşte pe tine însuţi. Da, chiar şi de înainte să te fi născut. Nu-i nimic de mirare, lumea are un plan, iar tu faci parte din el. Şi ăştia şi-au băgat de fapt pula în mesajul lor. Acum încearcă să şi-o bage şi-n al tău. Să te convingă să li te alături. Să înlocuieşti realitatea cu imaginaţia. Povestea cu cutia a fost o minciună, o poveste pentru copii sau o telenovelă pentru cei care rămân copii în sensul prost de a rămâne copii. Ceea ce-i ascuns nu-i un lucru, ci o informaţie, şi, îmi pare rău, nimeni n-are cheia pentru mesajul tău. Dar nu-i totul pierdut, altceva e disponibil. Chiar dacă nu avem toţi acelaşi mesaj, realitatea e că fiecare are o bucată dintr-un singur mesaj mai mare. Da! E un mare puzzle. Cu cât găseşti mai multe piese şi le combini, cu atât ai şanse mai mari să-ţi descifrezi propria bucată. Şi să-i ajuţi şi pe ăilalţi în încercarea lor de a se autocunoaşte. Dar n-ai ce face cu piesele care nu ţi se potrivesc. Iubirea universală face parte din balivernele ălora care cred în mesajul unic. Dar nici nu suntem toţi unici. Nu pleca acum în pădure „să fi liber” ca Thoreau. Aia nu-i libertate. Vorbim aici de un puzzle foarte redundant. Nimeni nu-i de neînlocuit. Găseşte piesele de lângă tine, nu renunţa, în cel mai rău caz eşti la margine şi ai doar o opţiune posibilă, dar măcar una tot ai. Alege să fi ceea ce eşti. Imaginează-ţi că nu există de fapt nici un mesaj. Te-am minţit din nou. Dar de data asta chiar îţi voi spune adevărul. Nu de alta, dar nu cred că ai rezista la mai mult de trei încercări. Ai un instrument muzical. Habar n-ai cum să cânţi la el. Alţii îţi zic că parcă-parcă ar mai fi văzut ceva de genul ăla dar nici ei nu se pricep să-l folosească. Cică străbunică-tu se pricepea să cânte la aşa ceva. Păcat că a murit anul trecut. Se poate cânta şi de unul singur, însă nu se poate spune că te pricepi cu adevărat decât dacă reuşeşti să te ţii de armonia altuia. De multe ori nu afli cât de prost de pricepi să-ţi foloseşti propria fiinţă decât experimentându-ţi incompetenţa direct. În mintea ta liniile melodice par că s-ar potrivi perfect, dar când le auzi suprapuse de-adevăratelea te îngrozeşti. Notele nu sunt suficiente. Dimpotrivă, uneori pot mai mult să încurce. Trebuie să se potrivească şi timbrul. De exemplu pianul se potriveşte cu clarinetul dar nu şi cu chitara. Şi nu poţi să înveţi să cânţi la propriul instrument doar după note. Cică să exersezi! Nu merge. E vorba aici de ditamai orchestrele de măcar doi oameni. Foarte rar se găsesc între ei mai mult de doi odată. Muzica e grea. Dacă cântă toţi acelaşi note ca papagalii nu se pune. Aia nu-i orchestră e programa decretată de ministerul învăţământului. Şi cu atât mai rău e că nu există nici o partitură. Nimeni nu poate ţine minte melodiile. Pe bune. Poate că la un moment dat se va inventa vreo tehnologie pentru stocat oamenii, dar momentan nu există aşa ceva. Să-ţi povestesc despre cineva. E o prostie desigur, e ca şi cum ţi-aş cânta Liszt la chitara electrică. Nu zic că nu sună bine, doar că-i altceva. Acum vreo sută de ani artiştii intraseră mai toţi în psihoza asta în care-şi închipuiau că arta ar funcţiona ca mijloc de stocare a persoanelor lor. O tragică înşelătorie. Ce se păstrează e doar mahmureala de a doua zi. După cum ziceam, nimeni nu ştie cum să păstreze melodiile. Creativitatea nu-i o virtute, e o inevitabilitate. Memoria nu există, lucrurile sunt reinventate şi nu ne amintim diferenţele – de-aia credem că ne amintim. Nici măcar tu însuţi nu te poţi reţine pe tine însuţi. Tot ce poţi face e să inventezi alte melodii, altele şi altele şi altele. Dacă ai cu cine. Şi omenirea, o să întrebi. Zgomot. Muzică industrială de cea mai bună calitate.