04 August 2010

Zgomot

Imaginează-ţi o cutie cu lacăt. Toată viaţa ai avut-o cu tine, dar n-ai cheia. Nu contează până la urmă că nu o ai. Ai cutia dintotdeauna aşa că ai ajuns să ghiceşti aproape perfect ce-i înăuntru doar din ce zgomote face când o mişti sau din cum îşi schimbă greutatea dintr-o parte în alta. Sau aşa îţi imaginezi – că ai ghici corect ce-i înăuntru. Ideea e că la un moment dat găseşti pe cineva care are cheia. Atunci vei putea descoperi şi mai bine cine eşti. Dar trebuie să descoperi persoana care să fie curioasă să încerce să-ţi deschidă cutia. Această metaforă sună poate bine dar n-are nici o legătură cu realitatea. Imaginează-ţi că nu există nici o cutie, şi nu există nimic ascuns în ea, dar există totuşi ceva de descoperit, există ceva ce tu nu ştii, şi există altcineva care are un fel de cheie. Imaginează-ţi un mesaj secret. Ai purtat dintotdeauna cu tine acest mesaj, dar habar n-ai cum să-l descifrezi. Ţi s-a spus că este important pentru că ar conţine instrucţiunile despre cum să te comporţi în fiecare situaţie posibilă astfel încât să obţii întotdeauna maximul din ceea ce poate fi obţinut. Trebuie să fi în armonie cu persoana care eşti de fapt. La ce bun să ai mesajul dacă nu ai codul? Dar pe măsură ce îţi trăieşti viaţa reuşeşti treptat să ghiceşti părţi din mesaj, comparând cu ce-ţi iese şi ce nu. Înveţi din experienţă şi încerci să prinzi fire din mesaj. Este şi o chestie de inteligenţă. Unii reuşesc să-şi descifreze porţiuni mai mari din propriul mesaj decât alţii. Alţii în schimb şi-au băgat pula, au renunţat, este prea greu, este obositor, este plicticos, au ales să trăiască de pe o zi pe alta ghidaţi doar de ce pare să le ofere plăcere la un moment dat. Alţii au ales să creadă că toţi avem acelaşi mesaj şi că nişte oameni deştepţi din trecut l-ar fi descifrat deja – iată vestea bună: codul se cunoaşte, tot ce trebuie să faci este să crezi că ce ţi se spune e adevărata descifrare, să te supui şi să admiţi că alţii au fost mai deştepţi decât tine chiar şi în ceea ce te priveşte pe tine însuţi. Da, chiar şi de înainte să te fi născut. Nu-i nimic de mirare, lumea are un plan, iar tu faci parte din el. Şi ăştia şi-au băgat de fapt pula în mesajul lor. Acum încearcă să şi-o bage şi-n al tău. Să te convingă să li te alături. Să înlocuieşti realitatea cu imaginaţia. Povestea cu cutia a fost o minciună, o poveste pentru copii sau o telenovelă pentru cei care rămân copii în sensul prost de a rămâne copii. Ceea ce-i ascuns nu-i un lucru, ci o informaţie, şi, îmi pare rău, nimeni n-are cheia pentru mesajul tău. Dar nu-i totul pierdut, altceva e disponibil. Chiar dacă nu avem toţi acelaşi mesaj, realitatea e că fiecare are o bucată dintr-un singur mesaj mai mare. Da! E un mare puzzle. Cu cât găseşti mai multe piese şi le combini, cu atât ai şanse mai mari să-ţi descifrezi propria bucată. Şi să-i ajuţi şi pe ăilalţi în încercarea lor de a se autocunoaşte. Dar n-ai ce face cu piesele care nu ţi se potrivesc. Iubirea universală face parte din balivernele ălora care cred în mesajul unic. Dar nici nu suntem toţi unici. Nu pleca acum în pădure „să fi liber” ca Thoreau. Aia nu-i libertate. Vorbim aici de un puzzle foarte redundant. Nimeni nu-i de neînlocuit. Găseşte piesele de lângă tine, nu renunţa, în cel mai rău caz eşti la margine şi ai doar o opţiune posibilă, dar măcar una tot ai. Alege să fi ceea ce eşti. Imaginează-ţi că nu există de fapt nici un mesaj. Te-am minţit din nou. Dar de data asta chiar îţi voi spune adevărul. Nu de alta, dar nu cred că ai rezista la mai mult de trei încercări. Ai un instrument muzical. Habar n-ai cum să cânţi la el. Alţii îţi zic că parcă-parcă ar mai fi văzut ceva de genul ăla dar nici ei nu se pricep să-l folosească. Cică străbunică-tu se pricepea să cânte la aşa ceva. Păcat că a murit anul trecut. Se poate cânta şi de unul singur, însă nu se poate spune că te pricepi cu adevărat decât dacă reuşeşti să te ţii de armonia altuia. De multe ori nu afli cât de prost de pricepi să-ţi foloseşti propria fiinţă decât experimentându-ţi incompetenţa direct. În mintea ta liniile melodice par că s-ar potrivi perfect, dar când le auzi suprapuse de-adevăratelea te îngrozeşti. Notele nu sunt suficiente. Dimpotrivă, uneori pot mai mult să încurce. Trebuie să se potrivească şi timbrul. De exemplu pianul se potriveşte cu clarinetul dar nu şi cu chitara. Şi nu poţi să înveţi să cânţi la propriul instrument doar după note. Cică să exersezi! Nu merge. E vorba aici de ditamai orchestrele de măcar doi oameni. Foarte rar se găsesc între ei mai mult de doi odată. Muzica e grea. Dacă cântă toţi acelaşi note ca papagalii nu se pune. Aia nu-i orchestră e programa decretată de ministerul învăţământului. Şi cu atât mai rău e că nu există nici o partitură. Nimeni nu poate ţine minte melodiile. Pe bune. Poate că la un moment dat se va inventa vreo tehnologie pentru stocat oamenii, dar momentan nu există aşa ceva. Să-ţi povestesc despre cineva. E o prostie desigur, e ca şi cum ţi-aş cânta Liszt la chitara electrică. Nu zic că nu sună bine, doar că-i altceva. Acum vreo sută de ani artiştii intraseră mai toţi în psihoza asta în care-şi închipuiau că arta ar funcţiona ca mijloc de stocare a persoanelor lor. O tragică înşelătorie. Ce se păstrează e doar mahmureala de a doua zi. După cum ziceam, nimeni nu ştie cum să păstreze melodiile. Creativitatea nu-i o virtute, e o inevitabilitate. Memoria nu există, lucrurile sunt reinventate şi nu ne amintim diferenţele – de-aia credem că ne amintim. Nici măcar tu însuţi nu te poţi reţine pe tine însuţi. Tot ce poţi face e să inventezi alte melodii, altele şi altele şi altele. Dacă ai cu cine. Şi omenirea, o să întrebi. Zgomot. Muzică industrială de cea mai bună calitate.